Camelia Radulian
Ca şi cum din umerii vulturilor ar veni marele frig,
ca şi cum din libertatea înfrângerii
ar ninge cu atâta singurătate.
Colbul lunii cernind ochii pe care
nu mai pot să-i târăsc peste noapte
Așteptările mele, ah! toate
ia-le, coboară-le, viață a mea, în pământ
cum vin și dau rod mormintele vieții în toți,
după fapte.
Doamne, zilele mele nedate
sunt moi.
Ca genunchii tăi sunt aceste cuvinte
asemenea stând unui ţipăt cuminte
Eu, cu unghii curbate
asemenea stând unei geografii sfâşiate
Eu, ca viața mea cu dangăt de fân,
ca viața mea cu dangăt de lapte.
Iartă-mă, Doamne, nu mai știu ce îți spun.
Mi-au îmbătrânit frunzarele pe drum.
Poate că gura mea e acum o vale cu fum
și cenușă
poate că mâinile mele sunt de mult două dungi
aproape prelungi
în formă de șoapte, în formă de carte,
în formă
de noapte…
