Moarte și liliac

Mâna mea s-a întins pe iarbă

până a prins rădăcini

Plesneau toţi sâmburii ei de cais

şi toate multele vrejuri

desenau linişti prin scorbura sângelui.

Aşa era, nu-mi răspunde,

vedeam şerpii prin sticlele ploilor

tulburi ca acele resturi de iunie

din care bei tu acum

şi hohoteşti sub streașina asta moale

cu moarte și liliac.

Unde stătuşi, mă, până la ora asta?

hai mai repede, că ne apucă noaptea

bagă vitele alea în obor

până nu se duce dracu lumina

şi mirosul asta de fân adormit

du-l de aici până nu îl joc în picioare

ca pe femeia mea aprigă,

moartă și scârbită  de mine.

Așa erau cândva zilele.

Mă veștejește toamna când mă uit pe fereastră,

tată.

Aproape nu mai e nimeni de văzut.