Miros de casă

Mi-l imaginez luminat dintr-o parte, aplecat mult în față, pe scaunul lui, la locul lui de la masă, firav, palid, cu pisica Trafaleta pe genunchi, cu câinele mic și urât lângă el. Scoțând sâmburi. Cred că l-au durut mâinile și i-au tremurat, fiindcă nu e deloc ușor să scoți sâmburi când ai degete atât de anchilozate.

Am făcut clătite. Ce dulceață avem, mama? Mă gândesc la dulceața pe care o avem și îmi dau seama că nu avem, fiindcă eu nu fac niciodată dulceață. Și mă sfâșie dintr-o dată un fel de pumnal de gheață, din vintre până în dreptul gâtului, acolo unde parcă se cocoloșesc niște lacrimi mici, mici de tot. Le înghit și spun „stai să văd”.

Sunt în casa tatălui meu. E seară. Mă îndrept spre perdele. Văd pe fereastră, zgâriind pereții, crengile goale și subțiri ale vișinului din curte. A răsărit singur și a crescut atât de repede, că acum acoperă toată intrarea în garaj. Închid ochii și mi-l amintesc pe tata spunându-mi la telefon: toată ziua am ales la sâmburi. Am cules vișinul. Anul ăsta au fost mici rău, dar mi-a ieșit o dulceață nemaipomenită. Nu-i multă, dar e bună! Vezi? Și tu ziceai să-l tăiem! Bine că l-ai mai lăsat! Să vii să-ți dau!
-Las-o, Binc, că mai bine o mâncăm când venim pe la tine!

***

Intru în cămara lui, cu pași sfioși, ca într-o biserică. Caut din priviri. Trec cu viteză peste cratițe, miere, murături, tije de mărar uscat, buchete spânzurate de cimbru uscat, funii de ceapă. Miroase a casă din care nimeni n-a plecat niciodată. Mirosul acesta, știu sigur, mă va ține de mână când voi trece pragul acestei vieți. Miros de casă.
Pe raftul de sus, într-un colț, aproape ascunse, zăresc patru borcane mari cu dulceață de vișine. Făcută, da, de mâinile lui…