Camelia RadulianCamelia Radulian
19.02.2016

Ultima îmbrățișare

Ţipătul răguşit al cocoşilor a sfâşiat de câteva ori aerul şi am ştiut că se pregăteşte să vină pe lume o altă dimineaţă cleioasă. Nu mai dormeam.

Undeva, sub coaste, o gheară de sticlă scrijelea letargia halucinantă în care mi-aş fi dorit să evadez din ceea ce ştiam, cu îndrăzneală şi precizie de profet, că avea să se întâmple.

Simţeam că te pierd. Pe peretele dinspre uşă cobora un păianjen. Era frig, aer tulbure şi auzeam porumbeii lovindu-se de geamuri.

Când, dintr-o dată, o nevoie disperată de tine m-a răscolit ca o boală pe dinăuntru, aşa cum erai, sufocant de tandră şi chinuitor de cicălitoare, cu bigudiurile tale de seară şi cu şorţuleţele tale cu volane penibile, cu florile tale de plastic, pe care se aşezau mereu muştele, în locul albinelor, ieşind să mă petreci până la marginea drumului şi rămânând acolo până dispăream după ultima ghenă de gunoi din hăţişul blocurilor, fiindu-mi mie ruşine să nu te vadă vecinii cum îmi aranjezi şuviţele rebele şi îmi ridici gulerul paltonului, cum îmi potriveşti fularul la gât, până aproape de gură, deşi îţi născusem deja un nepot, … să nu ghicească nimeni resturile de făină și de scorțișoară de pe mâinile tale veştede, ci doar parfumul rusesc primit de la mătuşa Nastasia, ascuns în şifonier cu groaza că pisicile l-ar fi putut doborî din vitrină, spărgându-l, ştergând din viaţa ta trandafirii şi liliacul şi tuberozele lui halucinante, pe care nu le-ai primit niciodată, şi viaţa ta de femeie romantică şi pustiită, şi tristă, şi blajină, făcând prăjituri îngereşti duminică de duminică, în speranţa că cineva te va lua în braţe cu duioşie şi va vedea cât de frumoşi şi de limpezi ţi-s ochii, şi gleznele tale umflate de ani, şi încheieturile mâinilor delicat aşezate în carnea ofilită, şi toate ale tale, aşa cum erau, mă dureau dintr-o dată sălbatic, iar porumbeii nu conteneau să se izbească de crengile plopilor, nici vântul să-mi izbească în geamuri, nici senzația aia dureroasă că un tren de marfă s-a răsturnat pe şinele sufletului meu, nimic nu contenea…

Atâta vânt, atâta vânt, Dumnezeule, ca în începutul acela de dimineaţă, nu ştiu să fi trăit…

Cum te răsuceai în mine ca un cuţit…, iar eu aşteptam să sune telefonul cu veşti despre tine… şi mi s-a făcut dintr-o dată atâta jale că nu am rămas niciodată lângă tine mai mult, când mă rugai, să îţi laud tocăniţele şi roboteala nesfârşită, să te las să mă mângâi pe păr şi să mă plictiseşti infinit şi ucigător cu poveştile tale banale despre vecine şi flori, murături şi dantele, despre durerile tale mărunte şi mari, şi despre banii tăi niciodată destui pentru a-ţi lua şi tu nenorocita aia de căciulă de blană, şi poşeta aia ieftină, şi parfumul, şi eşarfa… despre care nu vorbeai nimănui, dar eu ştiam că le visezi pe ascuns, ca orice femeie care sângera duioşii dulcege și roz, dar atât de adânci şi copleşitoare, pe paginile Sandrei Brown, la lumina puţină a veiozei, când făceai economii la sânge pentru perdeaua aia de dantelă prin care credeai că trece întreaga splendoare a lumii, cu visele ei destrămate, cu tot, cu toate vacanțele în locuri de vis în care n-ai mai ajuns, și cu toate mătăsurile fine care nu ți-au mai mângâiat niciodată trupul….

Mă dureai, înţelegi? Mă dureai brutal, fiindcă îmi priveam în ochi josnicia şi ştiam că, odată cu lăsarea ceţurilor dimineţii, nu voi mai avea timp să îndrept toate nedreptele clipe în care ţi-am respins tandreţea şi ţi-am amânat dragostea, ori nu ţi-am răspuns la telefon şi nu ţi-am călcat pragul, neavând niciodată puterea să-ţi spun cum tremuram, de fapt, de grija ta, cum mă trezeam uneori visând că te îmbrăţişez cu adevărat, abandonându-mi faţa în părul tău de mătase neagră, şi ochii în ochii tăi cu umbre verzi, aşa cum n-am făcut-o niciodată, cerându-mi iertare în genunchi că n-am știut cât erai de frumoasă și de tristă și de smulsă din îngeri, mamă…

Nici azi nu-mi amintesc cum am ajuns lângă tine, după telefonul acela. Ştiu doar că străzile miroseau a sarea ochilor mei, a turbare, a câine ud şi a zambile abia înflorite. Te-am luat în braţe cu disperarea flămândă şi nebună a ultimei îmbrăţişări, şi, dacă ai mai fi fost încă vie, probabil te-ar fi ucis strânsoarea mea.

Era prima oară când mâinile tale nu mi-au răspuns, spânzurând palide pe lângă tine, odihnindu-se, în sfârșit, cuminți, ca ultimii ghiocei pe care nu știu cine a apucat să ți-i pună, înaintea mea, pe piept. Dormeai liniştită, departe de mine şi de toţi cei de la care ai aşteptat, atât de zadarnic și atât de necuprins de mult, dragostea aceasta din urmă… Dragostea mea, mai întâi…

Cutia de tablă pe scări, câteva lumânări singure

şi tata spunând: … „a murit”.

Cum s-a prăvălit întreaga planetă,

zborul plecând din păsările lumii,

câteva resturi de zăpadă murdară,

aer înghimpat trecând cu scrâşnet

prin urletul dinăuntru: Nu!!! Mamă, NU!!!!!

Dormind aproape frumos,

ireal, incredibil,

puteam înţelege cum mă privea

din jumătatea de sus a camerei,

odihnindu-se într-adevăr

în mirosul de formol,

înţepând privirea

până la cel mai neînsemnat detaliu.

„Am iubit-o,

am iubit-o mult!”

Tata, ca o jivină sfârtecată,

căutând mâini care să-i sprijine clătinarea,

ca o piesă de teatru, perindându-se

de la un capăt la altul al orelor,

de la un capăt la altul al durerii,

simţind dorinţa

să mă tăvălesc prin lame de cuţit,

să trăiesc sfâşierea câinelui uitat

sub povara torturii,

năucirea vrăbiilor

adunate pe crengile

ultimilor tei,

să nu văd cum îi cade părul pe frunte

ca o mătase neagră,

cum plâng deasupra ei oameni străini,

cum o iubesc mai mult decât mine

în zilele când, absurd, o uram,

oameni care ar fi putut s-o creadă mai mult

şi care mă umplu de vina de-a nu fi făcut

niciodată îndeajuns pentru Ea.

„Spune-i că nu sunt acasă!”

„N-am timp să stau, mă grăbesc!”

„… Nu te ţin mult, ţi-am pregătit colţunaşi.

Vreau să vii sâmbătă la masă, copila mea…”

Şi-apoi, făcând cu mâna, ca pentru ultima oară,

din cadrul ferestrei: „Spune-mi că vii!..,”

zâmbind cu tristeţe, de fiecare dată,

adăpostind păienjeni finali înapoia ochilor,

fără să am vreodată puterea să mângâi

chipul ei alb ca o cicatrice, mâna ei caldă,

să-mi plec fruntea pe umărul ei cu miros de vanilie.

…Eu ştiam cât era de palidă, eu ştiam…

     şi tremuram

dincolo de cuvinte,

dispreţuind palmele ei aşezate în dreptul inimii,

respiraţia de acetilenă,

farfuria de dulceaţă

pe care stăteau, împerecheate,

medicamentele de zi cu zi.

„Cum vine aia să nu mai poţi?

Lasă, că-ţi trece!”

Ar fi trebuit să fii tânără şi subţire

ca o regina

să intri în nebunia imperiului meu târâtor,

să fiu umilă în preajma ta,

să nu sufăr ca un câine

văzând cum îţi albeşte obrazul,

cum te crestează ridurile

cum te clatini,

cum te ridici anevoios

şi te îndrepţi spre spaima

că vei ieşi din destinul meu

numărând orele

până când îţi voi trece pragul,

că nu mă voi mai putea ascunde

în tinereţea mea mândră

de cuvintele tale tandre

de cuvintele tale frumoase,

de cuvintele tale bune.

Că vei afla, în sfârşit,

cum îţi adulmec umbra,

cum paralizez, cum urlu

în trupul tău de mamă fără mângâiere,

de femeie fără trandafiri

Şi înfigeam cuţitul:

„Hai, că n-ai nimic!”

„O să vezi, o să vezi

Într-o zi o să mă crezi…” spuneai…

Te cred, îţi jur că te cred!!!!

Trezeşte-te,

dă jos braţele astea de flori,

aruncă pe uşă cohorta asta de străini

care ne intră în casă,

stinge tămâia şi lumânările

draga mea, frumoasa mea mamă!

… Nu ţi-am spus niciodată aşa

… Gură legată cu sârmă…

Ce puţin ţi-ar fi trebuit,

ce simplu era să te mângâi!

… Iau acum în braţe carnea ta odihnind

în formol,

părul tău liniştit, de mătase neagră…

Bate clopotul

în grădinile raiului, la loc de verdeaţă.

Mamă iubită, disperarea mea,

hai să vedem primăvara,

firele de iarbă înmulţindu-se!

Hai, spune-mi cuvintele

de care n-am avut vreme nicicând,

cu flori de suflet târându-se în genunchi,

cu mâini care învaţă să mângâie,

cu lacrimi care învaţă să meargă,

pe drumul ăsta lung,

pe drumul asta de cenuşă

până la lună.

Sursa foto: whatdoesitmeans.files.wordpress.com

11.043 cititori