Lună nouă și moarte

Zboară niște cuvinte deasupra orașului
se izbesc de clădiri ca baloanele
ar trebui sa fie ușoare, dar nu
au plecat din ele caii,
iernile sălbatice, seul de ied
iarba veștedă s-a încolăcit pe spinările vulpilor
și a fugit din ele în vizuini
acolo unde intra cândva crivățul
și rămânea doar spaima de trup umed,
încolăcit,
aproape schilod.

Puțea a stârv, era clisă,
lună nouă și moarte.
Bunicul mușca scârbit dintr-un filtru
ptiu, lua-v-ar dracu cu tutunul vostru
cu tot
nu mai e nimic ca lumea în ziua de azi
descalță-mă, femeie
parcă nici cuvinte nu mai am în mine
am ostenit
mi-e frig
adormind undeva cu urechea pe țeava puștii
să asculte cum picură sângele
din pieptul zăpezii.