Camelia Radulian 
M-ai îmbrăcat în gemete roşii
într-o Japonie atât de mică, încăpând
doar în libertatea din închisoarea inelelor,
în braţele mele de gheişă tăcută
si în patria aceea de iubire furată.
Doar până la marginea ei aveam voie să îmi întind mâna
dincolo de ea soarele cobora
cu poveștile noastre în pământ
şi rămâneau doar
dealurile pline de umbre
şi ochii mei plini de tine.
Ţi-aş fi dus acolo, pe rugi, liniştea
să fim două singurătăţi adormind
visând că zbuciumul vieţii noastre se va sfârşi
şi vom trăi cu adevărat
înainte de a nu ne mai aduce niciodată aminte
cine am fost în braţele celuilalt
şi cum ne-am numit,
şi-aceste ore
care taie lemnul şi sângele
crucii mele
care eşti tu.
Vei înţelege cândva, dragule?
dincolo de ochii tăi absenţi
e o lacrimă în lanţuri
pe care încă n-am plâns-o
pentru că eu sunt cea care te iubeşte din ea,
pe singurătatea unui cearceaf anonim.
Uneori e atâta tăcere în dragostea noastră,
că aud sfâșiindu-se hainele,
rugina timpului mâncând
fierul inimii tale în care n-am încăput,
vrăbiile ieşind
din streşini
şi dealul acela dinaintea ochilor
crescând ierburi pe care noi doi
nu vom păşi niciodată împreună.
Gheişele presară în urma noastră tăceri,
un evantai roşu, patul alb…
Închide ochii şi nu uita nimic,
ţine-mă minte, ţine-mă minte!
Luna nouă va șterge totul curând,
dealurile intră cu vrăbii cu tot în pământ,
iar eu aud cum gândul tău mă vinde,
cu fiecare linişte,
altui bărbat.
