Camelia Radulian 
Hai, bătrâne, urcă dealul
lasă-n urmă izul veşted,
chipul slut arat de timpuri,
ochii moi cu tiv de lut,
lasă-n urmă paşii tulburi
şi veșmântu-ţi de-mprumut.
Eşti urât,
o umbră veche, o ruină printre vii
rătăcind dureri de oase
şi năpaste în copii.
În zadar pierzi vremea încă
spânzurându-ţi într-o aţă
răsuflarea ostenită.
Ai ajuns ca o paiaţă,
umilit, în greul casei
tremurându-ţi carnea tristă
fluturându-i vieţii tale
colţul rupt dintr-o batistă…
Hai, bătrâne, iartă-ţi soarta
cât a fost a ta, în urmă.
Cresc pădurile pe tine
şi uitările te curmă;
Ți-a fost frig în frigul vieţii
şi copiii te-au durut
ca securile prin lemne.
Nu mai ştii ce ai ştiut.
Pe genunchi îți crește izma
şi pe vale creşte ştir
Mută-ţi casa-n deal, bătrâne;
Ning caiși în cimitir…
