Fă-mă iubire

Mi-a mai rămas un cântec necântat

și sângele, pe care încă suie,

a răstignire, dragostea prin cuie,

ca iedera, pe locul neumblat.

Chiar dacă nu-i al meu și nu va fi,

ți-am legănat prin vise totuși trupul

și ți-am iubit fără să știi tot lutul,

cu pătimirea

oamenilor vii.

Ca un abis cu fumegări de tei

te-am învelit în sălcii de candoare

și m-am făcut potecă sub picioare

de cerbi, de prăbușire

și de miei…

Aproape te-am iubit ca un cuțit

în scoarța unor brazi, sub lună plină,

ți-am picurat apoi, ți-am fost lumină

și ți-am fost vreasc

în focul nerostit.

Fă-mă iubire, eu mai știu să cânt

cu acest sânge, cântec despre toate.

Mestecenii cad albi, pe neîntâmplate

povești cu foc,

cu iarbă și pământ…

Fă-mă iubire, cântă-mi până iar

plutim de prăbușire printre zorii

viorilor, și coapsei,

și ninsorii,

cu suflet descheiat

până la jar.

Fă-mă iubire, cântă-mi până iar…