Camelia RadulianCamelia Radulian
08.01.2016

Eu sunt Mira

O vedeam adesea, cuibărită de frig lângă acelaşi trunchi de copac, cu genunchii strânşi la gură şi cu capul ascuns între mâini. Murmura cuvinte numai de ea ştiute, care se topeau în ecourile unei singurătăţi insuportabile, dacă nu cumva se amestecau cu foşnetul frunzelor de toamnă şi se duceau până hăt! departe, luate de vânt, şi plecau mai apoi pe mahalaua îngustă, lipindu-se de pietrele peste care nu mai păşea decât liniştea sfârşitului de amurg.

La început, râdeam. Mă opream în drum, la câţiva paşi de ea, sub bura măruntă, încercând să-i înţeleg noima şirului nesfârşit de cuvinte. Nu înţelegeam nimic, şi, cu cât înţelegeam mai puţin, cu atât mă bucura mai tare rătăcirea ei de femeie cu minţile pierdute. Chicoteam singură, iar ploaia îmi curgea pe gură şi pe râsul de copil naiv.

Oamenii treceau departe de ea, totdeauna foarte departe, sau o alungau din locurile ei de pripas cu blesteme şi pietre. Învăţasem de la ei firescul unei hăituiri nemiloase, despre care nu aveam habar pe atunci că schimonoseşte gândurile şi betegeşte sufletul.

Mira era spectacolul meu secret, bucuria mea vinovată că pot savura în voie neputinţa unui om mare, sfâşiat de ghearele ascuţite ale nebuniei.

Nu îmi era milă, nu ştiam, în anii aceia, că există prăbuşire chiar şi la oamenii care stau în picioare…

Uneori o provocam, aruncând peste ea cu frunzele putrede de sub copac, până când părul ei năclăit, de culoarea cenuşii, nu se mai vedea aproape deloc. Era ca un morman cuminte de carne, trenţe şi frunze, pitit într-o tăcere nesfârşită la rădăcina singurului ei prieten, copacul. Uneori se scutura mârâind, fluturând ameninţător în aer nişte mâini slăbănoage, alteori adormea aşa, acoperită de crengi şi de ţărână. Parcă se aşeza liniştea peste lumea ei înceţoşată. Parcă încremenea timpul. Parcă se vindeca. Ofta prelung şi adormea somn adânc, iar spectacolul meu se termina înainte chiar de a începe, pentru că, oricât aş fi încercat mai apoi să o tachinez, odată adormită, Mira nu se mai trezea prea devreme din somn.

Verile, rătăcea desculţă prin praful drumului, stârnind cu pietre şi sudalme câinii aţipiţi pe lângă case, ori bântuia fără ţintă prin pădurea de pe malul Gilortului, mereu cu o ţigară uitată în colţul buzelor, mereu bombănind şi blestemând, încruntându-se de amintiri numai de ea ştiute, ori hohotind într-un râs sinistru.

O urmăream din umbră, ascunzându-mă după copaci, privind-o cum se lasă în genunchi şi cum loveşte pământul cu pumnii, urlând cu atâta sfâşiere, încât ecoul ţipătului ei dădea ocol de două ori văilor şi se întorcea mai apoi ca o imensă beznă prin păduri. Mă cutremuram! “Să nu pleci niciodată singură pe malul apei! Să nu pleci!” Copilăria mea a fost bântuită mereu de această poruncă a mamei, pe care am încălcat-o de câte ori s-a putut, cu spaimă de moarte, dar şi cu setea irezistibilă de a privi de aproape spectacolul îngenuncherii unui om viu.

Până când, într-un an, am văzut-o pe Mira, pentru prima oară, altfel. Avea părul complet alb. I-am văzut şanţurile adânci de pe frunte şi ochii de un verde putred, deasupra unor cearcăne prin care nu trecuse niciodată lumina. I-am văzut mâinile pline de răni vechi şi trupul puţin, tremurător, slab şi nesigur. Stătea singură, maldăr de trenţe cenuşii, sub acelaşi copac sub care o văzusem prima oară.

M-am apropiat încet de ea, iar ea s-a ghemuit în sine ca un câine speriat, privind în jur ca şi cum de trupul ei s-ar fi apropiat o lovitură de secure. I-am întins mâna şi i-am şoptit, pentru prima dată, numele : “Mira”… S-a încruntat şi mi-a ţintuit brusc privirea, cu ascuţişul unei lame de cuţit.

Prin albul ochilor ei sticloşi treceau vene sângerii. Între noi era un singur pas, poate nici atât. Îi auzeam respiraţia sacadată şi îi simţeam mirosul sălbatic. Încordarea şi frigul din adâncuri. Palma mea tremura la doar o atingere de mâna ei. Am şoptit din nou : “Mira?” Cu spaima sfârşitului de lume i-am atins încet mâna, ca şi cum nu eu, ci o frunză s-ar fi rătăcit pe pielea ei, niciodată mângâiată de milă de om.

I-am prins ca într-un cleşte privirea, simţind nevoia să o caut şi să o găsesc prin noaptea în care îi bântuiau gândurile. Am ameţit de-atâta gol, singurătate şi ruină. Şi-a tras repede mâna de sub arsura mâinii mele şi a privit-o cu o uimire de dincolo de lume, apoi încet, încet de tot, şi-a pus capul pe palma mea, a mângâiat-o cu obrajii ei stafidiţi şi a început să o legene, ca pe un prunc.

2861-082

Foto: Käthe Kollwitz, Woman with a Dead Child 

“Eu sunt Mira. Eu sunt Mira. Eu sunt Mira…” repeta şoptit, ca pentru sine, cu o durere care mi-a îngheţat sângele şi a înfiorat tot aerul toamnei de lângă noi. Părea obosită. Era obosită… Era, acolo şi atunci, doar o biată femeie aruncată într-o viaţă despre care nu mai ştia aproape nimic. Acum, iși amintea…

Vântul picura prin crengi, amestecându-se cu şoaptele ei rătăcite. Încremenisem lângă ea într-un tablou de spaime şi de milă infinită, dar nu îndrăzneam nici măcar să respir, de teamă să nu-i tulbur visul că e mamă. Nu ştiu cât să fi trecut…

Într-un târziu, mi-a aşezat cu sfioşenie mâna pe pământ, a cules de pe jos câteva frunze şi a început să le plouă peste ea până când a îngropat-o complet.

Apoi s-a ridicat încet şi s-a îndreptat şchiopătând spre drum, ca şi cum eu nu aş fi fost acolo, ca şi cum nu m-ar fi văzut niciodată, ca şi cum niciodată vreun om nu ar fi traversat hotarele lumii ei însingurate. Am strigat-o din nou: “Mira!”, iar prin aerul umed am reuşit să aud, depărtându-se, aceleaşi cuvinte stinse, de o sfâşiere nepământeană: “eu sunt Mira, eu sunt Mira, eu sunt Mira…”

Foto cover: Sneza Skaric (de pe deviantart.com)

2.129 cititori