Camelia RadulianCamelia Radulian
08.04.2016

Eu nu mai pot să te iert

Aşa cum stătea atunci în pridvor, luminat într-o parte de soarele plecând al unui octombrie vechi, îi văd şi acum şanţurile adânci din jurul ochilor, pielea sfoiegită, atârnând ca o mască, ochii acoperiţi de o pojghiţă tulbure, lăptoasă, şi mâinile tremurând atât de tare, încât nu au mai apucat niciodată, de atunci încolo, să ducă spre gură o cană plină cu apă.

Să nu te superi pe mine, fată, că uit. Uit, că sunt bătrân. A cui mai eşti tu?

Sunt nepoata ta, bunicule. Maria. Maria mă cheamă.

Niciodată, mai mult ca atunci, nu mi-am spus numele cu mai multă tristețe…

În adierea aia prăfoasă, stârnită printre frunzele prunilor, a fost prima dată când dinspre el s-a insinuat în aer un iz stătut de urină şi de animal suferind, amestecat cu miros de bătrâneţe şi de neputinţă. Ca un spin sălbatic s-a aşezat în amintirile mele mirosul acela rânced, prevestitor de moarte. Unde ţi-ai rătăcit, bunule, îmi venea să îi spun, parfumul tău de lemn spart şi de lucernă cosită, de odinioară? Unde-ţi sunt hoardele de ierni pe care le stăpâneai cândva doar cu tăişul privirii? Unde ți-e pumnul cu care zdrobeai nucile și ni le împărțeai în amorțirea flăcărilor din sobă, când vântul șuiera a frig pe câmpuri, dar în casa ta creștea aluatul pâinii?

Au trecut câţiva ani de la primul lui octombrie în rătăcire.

A cui mai eşti tu? întreba, din ce in ce mai des de atunci, pe oricine ii ieșea în cale, uneori chiar și aerul singur.

Sunt a morţii să te ia, Costică, a ăluia sunt, că mi-ai mâncat viaţa şi ficaţii din mine! Cască dracu gura aia şi nu mai da cu mâncarea pe jos, că nu ştiu ce fac cu tine! Doamne, că nu mai pot! Mă ia cu chip de nebunie! Înghite, fi-ţi-ar starea ta a dracu, că te omor! Te joc in picioare! Tu auzi? Blestemată ziua în care te-am luat!

Bunicul o privea nesfârșit de blând, ca de departe, prin ceața unor gânduri vechi precum viața din care nu-și mai amintea mai nimic, încercând uneori să înțeleagă în ce colț al anilor s-a intersectat cu familia lui și unde și-au luat rămas bun… Nu reușea să își aducă aminte.

Fată, fată a mea bună – îi spunea bunicii- mai venişi şi tu pe la mine? Ana ziceai că te chemă? A cui eşti tu, Ană? Se uita la ea prin pojghiţa tulbure a ochilor, cu o blândețe si o recunoştinţă de dincolo de lume. Îşi ridica în aer mâna descărnată ca o creangă şi dădea să o mângâie pe cap.

Bunica se zgribulea de scârbă. Sunt Ioana, Ioana, muierea ta, fi-ţi-ar Ana a dracu! Ana era mă-ta! Seca-te-ai ca ea să te seci, cum mi-ai secat tu mie zilele, spunea, coborându-i cu o zbicire mânioasă mâna de-a lungul trupului putred.

Îl apuca de păr, răzbunătoare, obosită și înlăcrimată, dându-i capul pe spate şi imobilizându-i barba în sus, împingându-i în gură o lingură cu bucăţi de zarzavaturi terciuite, ca şi cum l-ar fi forţat să manânce încă o zi de viaţă în plus, urând-i sălbatic, devotat și umil fiecare respiraţie, dar trăgând nădejde că într-o zi îl va ridica din patul neputinţei şi îl va face din nou trufaș și mânios, aşa cum fusese până în anii lui mai de pe urmă, când o fugărea uneori prin zăpezile viscolite ale bătăturii, cu vătraiul în mână, să îi crape capul, gelozind-o prin aburii încâlciţi ai vinurilor aspre şi negre, ori părându-i-se lui că ea nu-i dă destulă şi cuvenită ascultare, ca o femeie supusă c e ar fi trebuit să îi fie, iar ea își găsea refugiul, speriată ca o vrabie prinsă în rugi, în podul plin de beznă al casei, plângând cu capul pe genunchi, până când i se umpleau de păienjeni sângerii sticlele ochilor, şi până când pe el îl lua, căzut pe podelele casei, uitarea şi somnul..

Ană, Ană, să nu te superi pe mine că uit. A cui eşti tu, Ană?

Îi curgea, de-a lungul bărbii cărunte, până pe gât, zeama terciurilor pe care nu mai le putea înghiţi de câteva zile. Horcăia uneori, agăţându-şi, parcă, fiecare respiraţie de câte o amintire.

Sunt Ioana, mă, amarâtule. Muierea ta, Ioana. Ana a fost mă-ta! spunea, din ce în ce mai blând și mai ca unui copil pe care avea să îl piardă curând, bunica. Ia şi înghite, că mi-ai mâncat sufletul! Hai, că mâine ti-am chemat popa să te grijească. Poate te-o ierta Dumnezeu de viaţa asta, că eu nu mai pot. Eu nu mai pot să te iert. Ia și înghite, amărâtule! Hai, ia o lingură, măcar!… Măcar una…

4.004 cititori