Eu n-am știut ce singură mă lași nimănui

Cu schijele lor asasine,

sărutările noastre pe treptele lunii.

În rest, noapte-n păduri

și licheni.

Plugurile au arat toate rădăcinile verii.

Iată, ziua în care te îngrop creşte

ca un prohod

N-am velinţe pentru trupul tău părăsit,

n-am mâini să te mângâi,

n-am odihnă.

Mi-ai rămas în piept ca un adânc negru,

așa îmi curgi de mâlos.

Dori a uitare.

Iremediabil, cred.

În mijlocul sâmbetelor e frig,

de-a lungul căii ferate cresc maci,

iar de jur împrejurul pumnalelor,

tu,  înalt.

Agonizez piruete prin ochiul tău străpuns.

Te scufund uneori în culoarea garoafelor,

te plâng ca pe un mort

când va bate primul clopot al verii. Mâine.

Mâine,

când n-am știut ce singură mă lași nimănui.

Du-te acum,

rămân la priveghi

mi-e frumos lângă mine, de iarbă.

Prin călcâiul tău trece crucea

ultimului nostru poem:

acesta.

(sursa foto: wallpapers.com)