Camelia Radulian 
În brațele tale fiind,
auzeam marea
sugrumată în scorbura ochilor
desigur, verde şi albastră,
cum sunt mai toate mările lumii,
dar mai sărată ca ele,
mai vagă.
Mâna îmi era o pasăre împuşcată
în perfuzia de timp
în care ne-am ratat.
Noi ne țineam în brațe
şi ne uitam adânc
unul pe altul,
puţin câte puţin,
superb
şi definitiv.
Ce poate fi mai frumos ca sfârșirea aceasta?
Să nu uiți cum ne uitam, dragoste:
era o zi oarecare
şi era spre trei după-amiaza…
