Doar Ana

Ana era mai degrabă urâtă, n-aș spune slută,

dar avea

o figură banală și-un fel de fire uscată

nu râdea niciodată,

ba mint,

uneori mai zâmbea când vedea – habar n-am ce –

poate un fel de adânc

în sinea sa,

poate copiii altora sau altceva – n-o să știu –

oricum, te trezeai cu ea

într-un târziu

că zâmbea. Stâlcit și firav.

Da…

Ana era o făptură ciudată.

Tristă ca o picătură de apă.

Un fel de pată

măruntă, sâcâitoare, pe un șervet de mătase,

un fel de frig care intră pe sub pragul din case.

N-avusese niciodată bărbat, doar un amant amărât, cândva

foarte demult, foarte așa… cum să spun,

însurat și sărac

un pic filosof, un pic posac.

Nici n-o iubise cu-adevărat,

se folosea de ea și pleca. Era bărbat, asta-nsemna!…

Maică-sa, mda,

poate- avusese dreptate când îi striga

„ieși din casă, stricato, ai ajuns o cățea!”

și îi smulgea

părul liniștit ca un țărm uitat, ca un dormitor demodat în care

nimeni n-a mai venit

fiindcă acolo s-a tot murit…

Oricum, ce-a fost, a trecut,

maică-sa a plecat într-o zi, s-a dus

undeva foarte sus

foarte departe și foarte demult….

dar știi? încă-i vorbea

în serile lungi, de apăsare grena (căci Ana numai pe ea o avea).

Și parcă….se făcea așa, că n-o mai certa. N-o mai hulea.

„Mamă! Mamă a mea”, tot șoptea Ana

când se visa iar copil, și în vis tremura,

fiindcă în amintiri avea pielea plesnită nu pe genunchi,

ci pe tâmplă, și sângera,

așa cum se-ntâmplă

atunci când ești îmbrâncit și dai cu capul de-o stâncă.

(Aiurea, în casă nu sunt niciodată stânci,

poate doar așa i s-a părut atunci).

Și în visul ei, taică-su încă bea (pe balcon)

și Ana scotea

de sub coșul de rufe

o scrisoare ascunsă

cu litere strâmbe, tremurate, cam unsă,

în care ea, Ana, îi scrisese lui Dumnezeu:

„te rog eu, Doamne, din sufletul meu,

fă-l pe tata să nu mă mai bată

și pe mama să mă iubească un pic, măcar o dată,

iar dacă nu,

dă-mi Doamne și mie un vagon întreg de ciocolată!…”

Ea era doar Ana… o biată fată…

așa că Dumnezeu

nu i-a trimis răspuns

niciodată.