Camelia Radulian 
Snobismul nu e numai o meteahnă. E și un vid în tine, un ghimpe. Nu, nu în tine, așa vine vorba, în alții. O rană. Strigi ca să fii văzut, fiindcă nu ești mulțumit de propria vizibilitate. Până aici, totul pardonabil, uman, strigătul ăsta aproape că stârnește compasiune. Dar nu numai ca să fii văzut strigi, ci ca să arăți că tu poți ceea ce alții nu pot, că îți permiți ceea ce alții nu își permit, că ești mai valoros decât alții, fiindcă ai luat ca aliați niște branduri sau niște nume pe care le afișezi ca pe o extensie organică a meritelor tale personale.
Dacă snobismul nu ar conține și această latură de invalidare a celorlalți, deseori inconștientă, dar permanent prezentă, pe fondul unei derizorii gonflări personale, ar fi o meteahnă tolerabilă. Dar… un snob e deranjant. Un snob, prin mesajul negativ, poate involuntar dirijat către ceilalți, devine brusc ținta atenției lor crude, vampirizante. I se vânează toate greșelile, i se contabilizează toate lipsurile, gradul de toleranță pe care ar fi primit-o, scade. Scade drastic. Snobul, acest fragil, se vulnerabilizează singur, în ciuda încercării lui de a obține un plus de statut.
