Camelia Radulian
Sărăcuţa, mama mea,
a crescut iarba pe ea.
Sărăcuţii, ochii ei,
s-au făcut floare de tei,
s-au făcut plânset de miei,
s-au făcut parfum de floare
şi-mi tot cad de prin frunzare
Şi-mi tot umblă prin vâlcele
vuind dorurile mele,
plângând mila mea de fată,
vremea ei de altădată.
Fără ochi, fără picioare
mama mea, parfum de floare,
care-i frunza de te doare
şi te uscă prin ponoare?
În ce colţ de prin grădină
mi te-ai dus să bei lumină
şi-n ce plânset de surcele
mi-ai dus bocetele mele?
Sărăcuţi, obrajii tăi,
a căzut toamna pe ei.
Sărăcuţe, mâinile,
s-au ţesut cu brumele,
s-au ţesut cu stelele,
s-au mustit cu prunele,
ţi s-au stins cu umbrele
şi s-au dus cu numele.
De nisip şi de ţărână,
mamă,
mâna ta bătrână…
