De cine o să-ți amintești mai întâi?

Stăpâne,
atâtea zile au murit, atâtea nopţi
atâtea umbre ne-au crescut
pe mâini, la porţi,
că nimeni nu le mai ştie şirul.

Întâi s-au dus cuvintele din noi,
apoi şi carnea ni s-a împuţinat,
apoi am devenit poveşti,
doar povești
cusute pe ochii iernilor
mai departe.

Stăpâne,
ninsoare neatinsă bântuie prin cetăţi.
Abur prin ulmi a rămas.
Tu aproape eşti singur.

Sarea macină toate mările lumii.
Ochii noştri sunt orbi.
Mâinile sunt reci.
Buzele nu mai sărută.
De cine o să-ți amintești mai întâi?

Ne tărâm cu ultima zi,
cu cel din urmă cuvânt sfârtecat
atârnându-ne afară din  gură..

Vuim,
ne iartă nisipul,
pământul
ne vesteşte negura.

Dau acele brazilor,
roua umple cănile de lut.

În ultimii călugări, nimeni.
Se prăbuşesc mânăstirile.

(sursa foto: wallpaperswide.com)