Camelia RadulianCamelia Radulian
22.04.2016

Dar să nu spui…

Te tot beau de ieri dimineaţă şi îţi tot batjocoresc numele în faţa băieţilor. I-am scos înadins la bere, simţind că explodezi în pieptul meu ca o primăvară a ratării, aşa cum m-ai lăsat, aproape fără nicio veste, să văd că viaţa fără tine e ca o bătrână schiloadă care îmi tot face semne de adio de la o fereastră a nimănui.

Tu nu aveai cum să pleci. Tu nu aveai cum să mă părăseşti. Eu nu puteam fi cel părăsit. Dacă n-aş fi simţit că, plecând, ai luat cu tine tot aerul camerei şi tot aerul din viaţa mea nenorocită, m-aş fi chinuit ca un câine să îţi arăt cât îmi eşti de indiferentă. Aş fi trecut pe lângă tine ca pe lângă o cicatrice despre care nu-ţi mai aminteşti mai nimic, dar pe care o accepţi cu îngăduinţă. Ţi-aş fi zâmbit protocolar, încercând să îmi amintesc de unde te ştiu, gresindu-ţi de câteva ori numele. Ţi-aş fi spus Ioana şi ştiu că ochii tăi ar fi lăcrimat în ei înşişi.

Dar m-ai durut brutal. Toată ziua aia a plouat, iar noaptea m-a scris cu cărbune pe frunte, ca pe o batjocură. N-am dormit.

Am vrut să-mi umilesc durerea de tine, umilindu-te, aşa cum fac toţi bărbaţii părăsiţi ai lumii, aruncând în tine cu cele mai sordide poveşti, mai ascuţite decât pietrele sparte, sub ochii lor injectaţi, beţi şi aproape grohăind de pofte. Am smuls din spaima și din furia că te pierd cele mai josnice minciuni despre tine. Te-am pângărit şi te-am siluit acolo, printre rataţii cartierului, împreună cu ei, la masa aia aproape soioasă, unde eu am fost toată noaptea eroul şi idolul lor… Te-am folosit în faţa lor ca pe un trotuar şi te-am dat de la unul la altul, aruncându-te în smârcul fantasmelor noastre ordinare şi vesele, pe când tu gemeai ca o căţea , aşa le-am spus, râzând jegos, tăvălindu-te în cearceafurile încâlcit-parfumate cu lavandă de bordel al acelui târziu de noapte şi de aprilie, icoana mea.

Cred că , dacă nu cumva nu te-am ghilotinat atunci în nămolul trufiei mele, încă sângerezi în mine, odată cu sufletul pe care mi l-ai pustiit, plecând.

Dar nu vei auzi niciodată cum picură sângele în mine. Nici eu nu mă las să-l aud.

bi-quyet-song-di-sai-duong02

(sursa foto: lofficiel.vn)

Şi ce dacă ai plecat? Aş putea să te strivesc cu un singur cuvânt, spunându-ţi ceea ce cu siguranţă ştii deja: pământul n-o să stea în loc pentru tine sau fiindcă tu ai ales să nu mai vrei să vrei să mă iubeşti. Fiindcă te-ai săturat să tot aştepţi, spui tu. Fiindcă, mi-ai strigat-o de atâtea ori, cu privirea aia a ta sfâşietor de tristă şi de smintită de neodihnă, tu ai fi avut dreptul să fii iubită aşa cum ai fi meritat , nu aşa cum am crezut eu că îţi e de ajuns.

În fond, uite: te-am iubit! Ce dovadă mai mare vrei decât tăvălirea mea de acum? Te-am iubit chiar dacă nu ţi-am spus-o şi chiar dacă mi-ai tot reproşat că nu ţi-am demonstrat-o niciodată îndeajuns. Și, dincolo de vuietul tău prin camerele goale, cel mai greu o să-mi fie să ştiu că dragostea mea nu e singura potrivită pentru tine. O să mă lupt ani de zile cu mâinile celui care iti va atinge coapsele. Dar n-am să te mai rog nimic.

Am să îmi agăţ de braţ prima târfă care-mi va ieşi în cale şi o voi devora, căutând străzile pe unde aş putea să îţi amuşinez umbra. Până în scorburile şerpilor te voi căuta, până şi acolo, floarea mea, dar nu mai mult de vremea în care o altă femeie va traversa cu pumnalul în mână, cum ai făcut și tu, sufletul meu de iarbă.

Când te voi găsi, am să-ţi râd în nas şi o să-ţi vânez cearcănele neodihnei de mine. Şi ştii de ce? Pentru că plouă cu rouă pe locul în care dormeai, iar eu m-am visat într-o baltă de sânge. Te-am avut, înţelegi? Cu asta rămân, asta e mângâierea şi victoria mea de carne rodnică, întreabă orice bărbat, da, ştiu, asta e victoria mea şleampătă, cu care mă preling pe lângă pereţi şi te cerşesc înapoi. Iartă-mă…

Sunt beat, ştiu. Atât de beat, că pielea ta devine acum un pergament pe care îmi scriu uitările şi plânsul de fost copil. Am plâns şi eu cândva în braţele unei mame. Dar să nu spui…

(sursa foto cover: markmanson.net)

9.310 cititori