Camelia Radulian Bunicul e o sfoară
de legat anotimpurile
să nu se mai ducă la vale
vlaga
și picioarele lui
prea bătrâne să urce
din nou dealul viilor
când vine din nou la el primăvara
tocmai din aburul unei ciute vine
sub frunze,
până în mijlocul mâinii lui
care-a făcut
acel leagăn de lemn. Și tocul ferestrei.
Și-a zis ”fugi, durere!” când aveam genunchii zdreliți.
Pe-atunci, toată valea mirosea a baltă și fum. Mai știi?
Vântul de sud
prin el adie…
E sfoară bunicul
în jurul unui gât de copil
sfoară într-un tramvai părăsit
Și-acest păr uriaș
pe care îl piaptănă îngerii
când dorm în iaz cu aripi de pești
strivind sub pleoape
aerul colosal de deasupra,
cerul meu
ca o brândușă împușcată.
