Camelia Radulian 
Am ars împrejmuirile mele. Erau cărunte.
În cenuşa lor am aprins o ţigară de foi
şi poate o frântură de Bach,
nu mai ştiu.
Toamnă. Tu nu eşti.
Sângele îmi străbate
gări năpădite de frunze.
Cer fracturat.
Plouă flori presate din mâini.
Pielea mea e un caiet
în care închid
cel din urmă dezastru:
te iubesc.
