Cade o frunză. Chiar pe mâna lui.

Violonistul din colțul gării

Din locul în care stau, se vede totul:

singurătatea îl îmbracă într-o piele de frig,

cal pe câmp îmbrumat

cu piedică de lanț.

Din vioară îi ies scâncete de câini

și picioare  în burtă

mamă fugită,  tată mort, sticlos

E vineri şi lumea se grăbeşte spre trenuri.

Îi văd umerii ca umbra unei biserici în iarbă,

ca doi copii bătrâni urcând în clopotniţă

strivindu-şi genunchii de metalul sonor.

Va duce azi acasă o bucată de pâine

și pâinea va răsturna în gura lui grâu hămesit.

Dacă nu ar cânta, corbii şi-ar face în el

cuiburi puhave,

cu toată duhoarea şi negrul de la marginea oraşului,

dar în el sunt acum trecătorii

nimic grăbit, nici dramatic, nimic pașnic

simți nevoia să-ţi ridici gulerul

căci frigul mușcă din gâturi ca o amantă beată.

Ceva izvorăște subtil de sub pleoapele lui

mir subteran

un fel de oțet ieșind toamna

pe ferestrele azilelor

Cade o frunză. Chiar pe mâna lui.

Nu există spectacol mai amplu.

Vinețiul desăvârșit al morții

pe limba mielului.

(sursa foto: c1.staticflickr.com)