Camelia Radulian 
Am crescut într-un cartier de blocuri comuniste, cu multe petece de iarbă, cu grădinițe verzi, mereu pline de copii mucioși, agitați, cu bube în genunchi și cucuie în frunte.
În tot cartierul erau balansoare de fier, bare solide pentru bătut covoare, zarzări, duzi și corcoduși sălbatici.
Dincolo de lumea noastră simplă, cu iz și maniere rurale, gureșă, prietenoasă, egal de săracă și tâmpă, se ridica, după o vale abruptă, eleganta stradă Frunze, celebră prin viloaiele ei vechi, de început de secol 19, care despărțeau micul meu cartier muncitoresc de zona în care se mai mânca încă șerbet de trandafiri scufundat în pahare de cristal.
Acolo, pe strada Frunze, când în miezul verilor căutam răcori gigantice, găseam o lume fascinantă, cu iedere mereu verzi, multe, haotice, cum nu mai văzusem.
Acolo erau garduri înalte de cimișir, arbuști desfrânați de tamarind tremurător, tufe de amarant, caprifoi și glicine, străjuind exploziv alei înguste de bazalt negru.
Nu era nimeni, niciodată, pe acele străzi. Doar noi, copiii din cartierul muncitoresc, trâgând cu ochiul la dezmățul vegetal din lumea nimănui. Uneori, speram să găsim pe acolo șerpi și să-i ducem prietenilor care ne așteptau în fața blocurilor ca pe niște eroi întorși din cine știe ce grozav periplu. Dar rareori, dacă nu niciodată, am găsit. Gândul, doar, ne era plin de povești cu otrăvuri, enigme și balauri târâtori. Doar gândul!…
Când s-a refugiat din Basarabia, bunica mea a trăit o vreme într-una din acele case. Mereu mi se părea că aud, trecând prin dreptul fostei sale curți, clinchet de pahare și zgomot de argintărie care se strânge de pe masă. Dar n-am văzut niciodată pe nimeni. Desigur, doar mi s-a părut!
Acum doi ani, când s-a stins și tata, ultimul dintre înaintașii mei, și când am început să modelez o grădină de flori în Gorjul lui natal, am dus acolo, printre dealuri, un fir de caprifoi din gardul casei în care a trăit bunica.
Habar n-am dacă sufletele se mai întâlnesc după ce pleacă, dacă energiile lor mai circulă pe undeva, prin susul aerului sau prin cine știe ce ungher neștiut al universului, dar caprifoiul din vechiul cartier craiovean s-a prins. Anul ăsta va înflori, știu sigur. Și atunci, strada Frunze nu numai că va poposi un pic în curtea dintre dealurile Gorjului, dar pe ea mi se vor plimba părinții și bunica. Sau poate că ei doar vor sta împreună la umbra caprifoiului și se vor mira de cât de mic e întregul pământ, că uite, încape cu totul într-o singură floare.
