Camelia Radulian 
Ana era toată un șorț cu maci și o mușama cu tăieturi de cuțit.
O mână de fragi în timpul unui film cu dragoste și asfalt. Dar mai ales o ușă pe care nu intra aproape nimeni. Doar noapte intra, mai ales noapte.
Atât de ușor se poate zbura, Ană!
Oasele se împrăștie, devin fulgi de zăpadă peste cimitirul în care te duci să-ți îngropi leșul de tandră. Tu ai trăit și ai plâns.
Acum ești un picur de robinet peste gândacii rătăciți în găurile pâinii cu gust de lemn.
Ană- femeie, atât de ușor se zboară și oasele atât de ușor se crapă în tine și ning de la etajul 10 al zdrobirii,
acolo unde toți au vândut și nimeni nu s-a mai întors vreodată să pună lacăt.
Diminețile vin, nu vin, cine mai știe, în ghiveciul tău cu flori de camelii uscate. Doar tu le dădeai apă.
