Camelia Radulian 
Am mințit când ți-am spus „trecut”.
De fapt, eşti grinda pe care atârnă
noduri şi noduri în noapte
toate zilele în care nu te-am putut părăsi,
abator de iluzii
șlefuindu-mi zarzării şi nălucile
și lintița bălții
şi râul care trecea cândva prin spatele ochilor.
Dorm singură cu tine
în fânul hambarelor,
dorm bătrână și ninsă,
abstractă și rece,
păpuşa mea de trenţe
cu nisipul tău scârțâindu-mi sub pleoape.
Țesem împreună
pânze prin poduri.
Fiecare adiere
leagă mai strâns mâinile noastre
în funii.
