Cristina Crețu 
Tocmai fusesem în China. Eram în Shanghai, în aeroportul Pu Dong. Mergeam apoi la Teheran, iar peste câteva zile aveam să mă întorc în România. Ăsta era planul. Am sunat acasă, la București. Tata stătea cu noi. Mi s-a spus că au chemat salvarea. Tata se simțea rău.
Am aranjat să mi se schimbe biletul pentru cursa Teheran-Istanbul. În avion, mă durea inima și am cerut stewardesei un pahar cu apă. Nu știu cum am ajuns la București. Am pus bagajul jos și am plecat la Spitalul Universitar. Tata era în operație. A ieșit doctorul și ne-a spus că l-au operat la stomac, i-au suturat un vas de sânge și, așa, cu ochiul liber, doctorul a spus că nu i-a plăcut ce a văzut: „Să nu aibă un pui de cancer…”, au fost cuvintele sale.
Două luni a stat la terapie intensivă. Într-o zi l-am găsit legat de pat. O asistentă mi-a zis că tata se dăduse jos din pat, cu toate tuburile și firele legate de el…
Ajungeam pe hol, la ora vizitei, și întrebam: „Crețu?”, „Așteptați puțin”, îmi răspundea infirmiera. Mă linișteam. „Trăiește, tata trăiește”, îmi spuneam în gând. Mă apropiam de el, el era intubat, și îi spuneam: „Să fii cuminte!”
Într-o seară, l-am găsit sedat. Parcă era și umflat la față. Țin minte că ploua. Nu aveam umbrelă. Am pornit pe jos de la Eroilor către Academie. Ploua și eu plângeam singură pe stradă. Aș fi vrut să mor. Mă pedepseam.
Lângă patul tatălui meu era un domn, domnul Paraschiv. Avea 67 de ani. Mă împrietenisem cu fetele sale. Ce fete bune avea! Ce bine se înțelegeau! Într-o zi, a venit și soția, femeie simplă, de la țară. „Eu nu prea pot să vin, văd de un copil al unei vecine, sunt și cu gospodăria”, se scuza femeia. Domnul Paraschiv avea probleme cardiace. Fetele s-au bucurat mult într-o zi. Starea tatălui lor mergea spre bine. „Eu aduc supa, iar tu iaurtul”, am auzit-o pe una dintre ele.
Au trecut câteva zile și nu le-am mai văzut. Am întrebat o doamnă care venea la mama ei de 85 de ani. „A murit domnul Paraschiv, a murit, nu știați?” Cuvintele au rămas în aer.
Tatăl meu nu dădea niciun semn înspre bine. Zilele treceau anevoios. O doctoriță tânără a propus să-i facă traheostomie. Tata a semnat. Tot ea m-a sfătuit să-i iau niște pudră, nu-i mai știu denumirea, din aceea pe care o iau tinerii care merg la sală.
Tata și-a revenit. Trecuseră două luni. L-am luat acasă. Era decembrie. Îi crescuse părul. Parcă era Einstein. L-am tuns, l-am spălat, l-am bărbierit. I-am dat haine curate. Tata arăta altfel, dar uitase să meargă. Eu îl duceam la baie, ca pe un copil. La duș, îl dezbrăcam și-l puneam să-și dea pantalonii jos cu picioarele. „Omoară-i, omoară-i”, glumeam eu. Nu putea. „Așa eram eu?” se întreba tata. După o săptămână, ținea o mână pe șold, să se îmbărbăteze, și se ducea singur la baie. Aproape că aplaudam.
Mi-a povestit că în spital o infirmieră vorbea cu el. „Ce bine mă aveam cu ea!’’, zicea tata. „Îmi aducea o foaie și un pix. Ea mă întreba ceva, și eu îi scriam. Trecea timpul mai ușor. Și tu ce-mi spuneai mereu să fiu cuminte, ce făceam eu acolo, că nu puteam să plec…”
Primăvara, tata a început să iasă afară. Își făcuse un prieten, pe domnul Marin. Domnul Marin se ducea două stații pe jos, doar să cumpere pâine. Când îl vedea de la geam, tata zicea: „Unde e șapca, dă-mi șapca, mă duc jos, că a venit prietenul meu”. Îmi râdea inima. Tata avea un prieten în București. Vorbeau despre pastile, domnul Marin l-a corectat, „Nu se zice nasturi, ci pastile’’, i-a spus.
Într-o zi au venit niște tineri de la o televiziune și i-au filmat. Erau alegeri, nu mai știu. Tata a spus doar atât, „Eu sunt de la țară’’. Era fericit că apărea într-un reportaj.
A venit Paștele. Am ținut post toată săptămâna mare. Am mers la biserică și ne-am spovedit. Preotul ne-a dat canon să mai ținem post încă cinci săptămâni, să ne alegem singuri timpul.
Am postit, ajunseserăm la Postul Sfintei Marii, în august. Am mers din nou la biserică și ne-am spovedit. Am mers la biserica din parc. Tata se oprea. Se așeza pe fiecare bancă. „Mai stai puțin, că am obosit”. Stătea și privea lumea. Parcă îi filma cu ochii. Tineri, bătrâni, copii.
Pe 7 septembrie 2008, se afla la țară. Un frate îl adusese cu mașina. Culegeam viile. Am mers să anunț vecinii că tata s-a întors, să vină să-l vadă. Au venit. Au vorbit. Era ora unu. La ora patru, a venit și fratele meu cel mare. „Îl cunoști?” am zis eu. „Cum să nu!”, a zis tata, peltic. Verișoara mea a cerut lumânarea. Au fost ultimele cuvinte ale tatălui meu. Am ieșit în drum și le-am spus vecinilor: „Tata a murit!’’
Dar cât de greu am putut să spun acele cuvinte…
