Vorbind cu o carte veche

Atât știu despre o fată: se numea Clara Herșcovici. Nu am văzut-o nicăieri. Știu numai că în anul 1909 era elevă la Pensionul „Regina Elisabeta”, în clasa a II-a. Era în ciclul primar și era o fetiță atunci. Mi-o imaginez cu părul de culoarea mierii, căzând în bucle, pe niște umeri firavi.

Poartă breton și are ochii verzi. E rușinoasă. Își ține mai mult privirea în jos. Imaginea asta îmi stăruie îmi minte. Și poartă o rochie albă, cu un guler lat.
Pensionul „Regina Elisabeta” a fost în Ploiești și a purtat această denumire începând cu anul 1906. Înainte se numise „Noul Institut de Domnișoare”. A funcționat timp de trei decenii. Mai erau câteva pensioane în București, Iași, Galați și unul în Craiova. Fete de bancheri, de familii înstărite urmau aici cursuri în limbi străine. Clara studia franceza. Numele ei l-am găsit într-o carte – ,,Les Fables” de La Fontaine, din 1898, a X-a ediție.
Și-a scris numele cu un creion, apoi l-a mai trecut o dată, cu tuș negru.
Peste câteva file, o altă semnătură: ,,L. Caramlău, 23 oct. 1931, Ploiești”. Clara, în 1931, ar fi fost o tânără în jur de treizeci de ani, la casa ei…
Am continuat, cu gesturi febrile, să întorc paginile cărții. Nicio însemnare. Tocmai la sfârșit, de pe o pagină îngălbenită, a alunecat ușor o floare de colț presată și mi-a căzut în mâini ca un fluture mort.
Am rămas pe gânduri și m-am întrebat, deși știu că niciodată nu o să aflu, ce mâini au pus floarea în carte, ca eu să o găsesc după atâta amar de vreme?

(foto din arhiva personală)