Cristina Crețu 
Am în minte o imagine: Stancu lui Mucea pe un trepied, lângă o oaie culcată, care răsuflă greu. El o dibuie cu mâinile prin blană și mânuiește o foarfecă, harști! harști! Foarfeca e veche, lucrată la fierar, parcă e făcută din două cuțite. Burta oii se înalță și coboară. Din când în când, oaia strănută. N-are astâmpăr. Dă să se ridice. Nea Stancu înjură animalul. A obosit și el, dar se scoate cu înjurătura. Fruntea i s-a nădușit, dar nu se oprește. Harști! Harști! se aude foarfeca tăind. Când termină, oaia se ridică mică, albă, cu denivelări pe blana scurtă, și se alătură cârdului. Lângă nea Stancu rămâne o mantie de lână înaltă cât un lat de palmă. Femeia lui ține de urechi o oaie seină și o duce spre el. Nea Stancu taie și spânzură, el e șeful.
