Cristina Crețu 
Mă uitam la niște fotografii… Am dat peste una veche, veche. Tata și mama erau la o nuntă, pe vale. Nu mă luaseră și pe mine să stau la masă cu ei, să nu plătească mai mult. Mama mă căuta, ținând discret, pe mânecă, un șervețel cu bunătăți. Eram afară, pe margine, mă jucam cu niște copii. Căscam ochii la lăutari. Se încinsese atmosfera. Când a venit fotograful, mama m-a tras lângă ei. Am făcut poza. Îmi amintesc de biata mama, cum urmărea dacă a venit fotograful să aducă pozele. Omul a venit într-o zi. Mama a fost foarte indignată. Între părinții mei, cel cu o căciulă de miel era Gheorghe al Gherghiniții, un om de pe vale. Îi lăsăm pe ceilalți din spate, pe bietul Niculae Jaie, întors de pe front cu un picior de lemn, la fel și pe un alt om, din spate de tot, căruia i se vede numai mâna, cu pălăria sus, deasupra capului. Mama era supărată, țin minte: „O să-i zic de la obraz lui Gheorghe al Gherghiniții: Ce, mă? De-aia am plătit eu poza, să stai tu cu capul între noi?”. Erau treburi de oameni mari. Eu ascultam. Așa făceau copiii. Nu se băgau în vorbele celor mari. Eram un copil de grădiniță.
Am întors fotografia. Mi-am revăzut scrisul. Cineva mă învățase să-mi scriu numele. Poate chiar mama. Memoria mi-a jucat feste. Mi-am scris cu creionul numele. Am vrut să scriu Crețu Geta Cristina. Geta, îmi spuneau acasă. Apoi, am scăpat, la grădiniță. Doamna educatoare a ales Cristina. Și Cristina am rămas. „Cristina” l-am scris mai mare, să se vadă. Pe „i”, l-am pierdut, să mă iertați…
Am privit cu nostalgie scrisul meu de copil analfabet, am zâmbit, apoi mi s-au umezit ochii, pentru că toți cei mari din fotografie nu mai sunt. Nici Brebenel, fotograful. A fost un moment de la o nuntă. Cred că în ’74. O nuntă pe vale, lângă poiană, într-o toamnă de demult…
