Era teleormăneancă, dintr-un sat de lângă Turnu Măgurele. O priveam cu drag. Purta basmale, cum purtase și mama.
Mulți ani am calculat vârsta pe care ar fi trebuit să o aibă mama, până am obosit.
Gherghina era cam de o vârstă cu mama. Fetele îi vânduseră casa și venise la una dintre ele, în blocul nostru. Așa am cunoscut-o.
Mă vizita. Într-o zi, dând să plece, s-a oprit pe hol, și-a strâns pumnul mic și a lovit un perete:
– Casa mea cu cinci odăi!, a zis cu năduf.
Am înmărmurit. Am dat să spun ceva, dar ce puteam să-i spun?
Am înțeles totul din privirea ei, unde un licăr de tristețe își făcuse culcuș.
Am stat în ușă, ea a chemat liftul, a urcat, am închis ușa și pe palier s-a stins becul, era întuneric, dar toți aveam fire nevăzute care ne legau de casele noastre. Chiar și Gherghina. Îl purta în gând.
Cristina Crețu 18.10.2020
Un licăr de tristețe
