Cristina Crețu 
Mariţa zăcea la pat de câteva săptămâni. Prin ochiul mic al geamului, zilele şi nopţile intrau la fel, acelaşi aer greu umplea odaia. Mâinile sale albe păreau două lumânări neaprinse.
Îşi aştepta sfârşitul cu împăcare, ca şi cum pornise mai de mult pe drumul de la poalele unui munte, iar pe creste avea s-o aştepte bărbatul ei drag. Obosise, dar avea să se termine odată chinul acesta. În unele nopţi, îl visa. Era atât de real, râdea şi când râdea, fruntea sa brăzdată de trei cute se netezea, de parcă trei ape se retrăgeau de pe faţa pământului şi lăsau locul neted ca-n palmă, iar apele acelea fuseseră toate dureri. În acel moment, din fruntea lui izvora însăşi liniştea. Mariţa aşa simţea şi îl găsea frumos, deşi Pantaleru, bărbatul ei, fusese un bărbat cu trăsături aspre, numai barba sa căruntă reuşind să le mai domolească.
Se zicea că în tinereţe fusese hoţ, dar nu furase de la oamenii din sat, ce să le fure, sărăciile? Stătea ascuns prin păduri şi fura de la cei avuţi, care treceau prin acele locuri. Având o inimă bună, îi ajuta pe toţi care îi cereau ajutorul. Pe cei oropsiţi, cărora soarele nu le bătea în fereastră.
Era o văduvă care avea o fată frumoasă. Nimeni nu o lua, că era săracă. Pantaleru s-a dus şi cu mâna lui i-a dat trei mahmudele turceşti, ca femeia să-şi cumpere o bucată de pământ şi să-şi mărite fata, să nu-i rămână pietroi în bătătură.
Pe Mariţa a luat-o târziu, când s-a retras din haiducie şi comuniştii umpluseră pământul. Tot săracă, dar frumoasă. Părul ei blond şi-l ondula cu un fier încins, iar Pantaleru o vedea şi credea că era un înger. Un singur beteşug avusese Mariţa. Nu ţinea copiii, iar dacă-i ţinea, îi năştea morţi. Un blestem nevăzut străbătea cu tălpile goale vieţile lor. Anii treceau şi dacă au văzut că nu le era dat să aibă copii din carnea lor, ce să facă, au luat un copil de suflet, pe Costică.
L-au crescut cum au putut, l-au iubit, dar Costică tot fier al doilea, cum îi zicea Pantaleru, a rămas şi când s-a făcut mare. Bea de stingea şi când bea, legiuni de demoni îi străbăteau minţile. Azi aşa, mâine aşa, bieţii oameni simţeau că li se scursese viaţa în zadar.
Într-o seară, Pantaleru n-a mai răbdat şi l-a apucat pe Costică de umeri şi l-a zguduit. Erau în fundul curţii, pe poteca de lângă vie. Câţiva salcâmi foşneau în vântul serii a pustiu.
– Bă, până când îţi mai baţi joc de biata maică-ta, fier al doilea, i-a zis bătrânul şi a dat să-l apuce de umeri şi să-l scuture, ca şi cum l-ar fi întors la o viaţă dreaptă.
– Cine eşti, mă, să te iei de mine, hoţ bătrân, până când te iei de viaţa mea ? i-a răspuns fiul nelegiuirii.
Se întunericise de-a binelea. Luna şchiopăta pe cerul sticlos. N-a simţit decât o arsură, apoi un val cald i-a umplut cămaşa. Un frig iernatic a început să i se urce de la degetele de la picioare până sus. Când a ajuns la cele trei ape ale frunţii, noaptea pogorâse pe un altar negru de gheaţă.
Mariţa zăcea la pat de câteva săptămâni. Prin odaia mică treceau umbre albe. Ochii săi se învăţaseră cu ele şi ea le strângea sub pleoapele obosite, dorind să-şi curme odată dansul.
