Cristina Crețu 
Vreo doi ani, când strângeam bani să îmi cumpăr o casă, am locuit chiar în biroul în care lucram. Nu m-a știut nimeni, nici vântul, nici pământul. Vecinul credea că sunt harnică și lucrez până târziu.
Așadar, eram pe Magheru, la o azvârlitură de băț de hotelul Intercontinental. Seara, ieșeam pe balcon și priveam trecătorii. Unii erau grăbiți, alții mergeau agale, la plimbare, prin buricul târgului. Doamnele, parfumate și cochete, etalau un aer de bunăstare. Lumea, în centru, e mai îngrijită, clar. Pe la unsprezece, bulevardul se cufunda într-o liniște spartă doar de zgomotul mașinilor tot mai rare. Cam pe la acea oră, apărea o femeie în roșu, cu o Dacie.
Stătea la marginea trotuarului și lângă ea opreau mașini străine. La mașinile noastre, nici nu se uita. Se apleca și vorbea cu șoferul. Mașinile plecau mai departe. Uneori, se urca și revenea în doar zece minute, reluându-și rondul. O umbră roșie pe trotuar.
Odată, am rămas fără țigări. Am coborât la un non-stop, vis-à-vis. Când am revenit, am trecut pe lângă femeia în roșu. Cred că am vrut să scot un țipăt, dacă nu oi fi și țipat de-a binelea. Fața ei era brăzdată de gropi adânci, precum luna. M-a luat cu frig. Am urcat și nu aveam cui să spun ce văzusem. M-am gândit la femeile frumoase ale șoferilor. Poate că-i așteptau acasă cu mâncarea pe masă, poate că adormiseră, poate că visau frumos și surâdeau în somn, poate visau.
Jos, pe trotuar, stătea o umbră roșie. Luminile mașinilor o luminau deodată cu toate cărțile înșirate în vitrina librăriei de la parter, dar ea tot umbră rămânea, fără să știe.
