Udrişte (III)

Se apropia examenul şi eu nu făcusem rost de manualul de limba engleză de clasa a douăsprezecea, manual studiat numai în cadrul liceelor cu profil de filologie. Patru autori îmi erau complet străini, deşi ne-am fi ,,împrietenit” într-o singură noapte: George Bernard Shaw, Walt Whitman, parcă Joyce şi Arthur Miller. Verişoară-mea reuşise să mă prezinte finei ei, Georgeta, care absolvise liceul Zoia Kosmodemianskaia, deja studentă la Litere, la secţia română-franceză.

Într-o zi m-am dus şi mi-a dat nişte teste la limba română. Eram bine pregătită de Manu, aşa că le-am trecut. Nu ştiu de unde îmi apăruseră nişte furuncule dureroase. Mama mi-a zis:
– Trebuie să-ţi iasă nouă, atâtea îţi ies. Ăsta-i semnul că trebuie să-ţi schimbi sângele, mi-a făcut ea cu ochiul.
În ziua examenului, la metrou puseseră Alphaville, Forever Young . M-am dus ca în transă. Am mers bine cu toate, dar la engleză, când s-a citit subiectul, Death of a Salesman de Arthur Miller, am zis că voi muri. Sala de examen s-a întunecat deodată şi într-un colţ rânjeau la mine câţiva gropari transpiraţi. Am picat. Cea mai mare notă fusese la limba română, 9.18. La ultima probă mă condusese Dana. Mi-a tras un şut şi mi-a zis:
– Du-te naibii şi scrie! Arată-le cine eşti!
Nu am putut să ripostez şi mi-am păstrat energiile şi aşa fragile.
Când am ieşit, aveam o durere de cap groaznică. Intercontinentalul era micuţ pe lângă capul meu. Câteva fete rădeau. „Am scris tot”, s-a auzit o voce limpede de învingătoare. Mergeam ca o umbră în urma Danei. Se gândise că probabil îmi era foame şi mă invitase la ea. O vreme, am mers tăcute. Asta îmi făcea bine. Apoi, nu ştiu ce a apucat-o în lift, că a început să vorbească tare. Am rugat-o să vorbească mai încet, eu eram ca un soldat rănit, întors de pe front, în mintea mea îmi făceam tot felul de scenarii, dar nu puteam să le spun cu voce tare. Era clar, pierdusem examenul, întrebarea era unde aveam să-mi mut cortul… Mama, în cele mai multe discuţii, nu uita să-mi amintească: „Ori te măriţi, ori te angajezi, din două, una!”
Danei parcă nu-i păsa de zbuciumul meu. Când am ajuns la etajul şapte, ea a ieşit din lift, eu am rămas şi am apăsat butonul pentru parter. Am plecat fără o vorbă, cu o mie de gânduri, şi am ieşit în soarele zilei. Ziua era frumoasă, dar eu eram un munte de energie negativă. Blocurile stăteau într-o rână să cadă peste mine, iar oamenii parcă toţi îmi spuneau „Adio!” Totul se terminase destul de prost. Mai trebuia să le dau explicaţii şi oamenilor de la ţară, lumea acolo e directă, spui singur totul, ca la popă.

M-am întors în sat şi câteva zile la rând m-am dus la gârlă. Dimineaţa îmi făceam două ouă ochiuri, le lăsam să se rumenească şi le vâram între două felii de pâine, mai luam apă, pătură, cam atât. Un caiet, cel mult o carte, pe care nu le deschideam, dar voiam să le ştiu lângă mine. Râul nostru are apă murdară, de la podul de pământ, de bălegar, cum îi spune lumea, o luam la dreapta şi îmi aşezam tabăra pe malul apei. Stăteam la soare în costum de baie, în orăcăit de broaşte şi sunete de ţânţari. Din stuf ieşeau raţe bătând din aripi. Mai încolo de mine, câteodată venea o babă, Sufleţoaica, cu poalele suflecate şi cu un alău de vreun metru şi jumătate, în mijlocul căruia cususe o bucată de material cu ţesătură deasă, o perdea pesemne, să nu-i scape peştii. Într-o zi au venit nişte fete şi au intrat şi ele în apă, de-a dreptul îmbrăcate. Nebunia asta m-a ţinut cam o săptămână, o lăsasem pe mama să prezinte eşecul meu, apoi am simţit nevoia să fug şi să mă întorc în oraş, mai cu seamă că mă înscrisesem la British Council.

Am rămas în Bucureşti încă un an de zile. Aveam nevoie de bani şi am început să meditez copii la engleză. O dată pe lună mergeam la teatru. O doamnă m-a oprit odată şi mi-a zis:
– Ştiţi, semănaţi cu o prinţesă, Prinţesa Stéphanie!
I-am zâmbit cald. Îmi plăcea mult Prinţesa Stéphanie de Monaco, decupasem din reviste străine poze cu ea într-un costum de baie galben, făcând schi nautic şi le lipisem cu scotch pe un perete, lângă biroul din camera dinspre drum, de la ţară. Într-un vas de sticlă pusesem spice de grâu şi pămătufuri de stuf, iar pe perdea, prinsesem diverse hârtii cu însemnări mai importante. Pe două coli uriaşe de carton, desenasem capul lui John Lennon, cu tuş negru. Umbre şi lumini, cam aşa eram şi eu. Apoi, o lumină a făcut să mă îndrăgostesc. Uşor, firesc, fără teamă, atrasă într-un vârtej ameţitor spre labirintul vieţii mele.
Presupun că sunt om dificil, chiar şi acum, când scriu despre aceste lucruri, tot mai am încăpăţânarea să nu recunosc faptul că m-am complăcut, că am fost moale, că trebuia să fiu stâncă, dar şi stânca e măcinată de vânt, chiar şi firul de nisip poate să fi fost cândva un munte…

De când am început să scriu, m-am ferit să vorbesc despre iubire. Unii, deşi la o vârstă înaintată, prozatori, poeţi, scriu în neştire pagini întregi, poezie după poezie, despre iubire, trup, ochi, stele, zbor mână-n mână. Pentru mine, n-a fost aşa. Iubirea mi-a adus întreaga suferinţă fizică, pe care o am astăzi. La ce bun să vorbesc despre ea? Ar fi ca şi cum aş răsuci un pumnal nevăzut într-o inimă ce a fost oarbă.
Am alte iubiri în suflet, iubesc, în felul meu, chiar şi ziua aceasta păşind greoi ca o femeie rubensiană, dar atât de îngândurată, aşteptându-şi în linişte sfârşitul.

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)