Udrişte (II)

Casa din Udrişte în care stăteam fusese o casă evreiască. La fel şi clădirea pe trei niveluri, din stânga ei. La demisol, se aflau nişte cămăruţe mici, pe vremuri, destinate servitorilor. Acolo locuia coana Angela, o femeie împlinită bine, cu limba tăioasă, dar cu un suflet de aur. Îşi ajutase toţi nepoţii. Veniseră de la ţară şi le făcuse buletin de Bucureşti şi, rând pe rând, îşi luaseră zborul spre casele lor. În cămăruţa ei aveau loc doar patul, o foaie de preş şi televizorul aşezat pe o măsuţă. Toate erau mici, la fel ca pentru o casă de pitici, televizorul, geamul, perdeaua fluturând. Nici lumina nu se ajungea, dar locul era răcoros vara şi strada pierea de la nivelul rădăcinii copacului din grădină.

Ce-i trebuie sufletului? Un loc al lui, fie mare, fie mic, el îl dimensionează după trăirile sale, el îl luminează, acest lucru îl citeam pe faţa ei, mulţumirea că toţi nepoţii săi erau bine, iar faţa i se lumina din interior, ca o grădină cu flori sub soarele amiezii.

Câteodată ne vizita mătuşa mea, sora mamei, care era un munte de femeie. Înaltă, legată şi cu pomeţi proeminenţi. Îşi prindea părul des într-un fel de melc la spate. Arăta ca bunicile din reclame. Am invitat-o odată la un film, pe bulevard. Momentele acelea le percep acum drept momente de viaţă dăruite, momente de linişte sufletească. Atunci când am ieşit, ne-a prins o ploaie de vară. Străzile din zona Rosetti se umpluseră cu şuvoaie de apă. Ieşise soarele şi îmbrăcase într-o lumină aurie totul, copacii, casele, pe mătuşa mea mergând cu sandalele în mână, pe mine, bucuroasă că îmi acceptase invitaţia, apa şiroind, căutăndu-şi locul. Mătuşa mea cu sandalele în mână mergând prin lumina zilei. Aşa mi-o amintesc… Acesta a fost momentul de viaţă pe care l-am împărţit, de parcă împărţeam o pâine de lumină.

Sus, în clădirea alăturată, locuia o familie de tineri. Urcau nişte trepte mohorâte şi înguste şi ajungeau la apartamentul lor.

Când şi când o voce spărgea aerul din balcon:
– Bebeeee!
El avea numele ăsta. Nevastă-sa nu-l lăsa nici să răsufle. Peste un timp, s-au despărţit. Bebe respira liniştit, scăpat din menghină.

Doamna State, cuminte ca o umbră, făcea nişte prăjituri delicioase. Tot ca o umbră a şi pierit.

Domnul Dascălu le ştia pe toate, când bea, povestea tot felul de lucruri despre toţi, văzuţi prin prisma unui om fidel partidului comunist.„A făcut bişniţă, nu ştiu eu?! De-aia are bani! Şi excursii în străinătate. Eeee, eu le ştiu pe toate…”, spunea odată lângă statuie, despre cineva. N-am putut să zic nimic, am prins un moment când nu mai vorbea, m-am scuzat şi am plecat lăsându-l pe scuar cu un picior întins şi palmele lipite pe genunchiul celuilalt picior îndoit. Avea nişte ochelari micuţi, semăna cu James Joyce. Câte vorbe o fi auzit statuia aceea! Domnul Dascălu vorbea mai mult singur.

Soţia lui vorbea întruna. Prin geamul deschis al bucătăriei ieşeau mirosuri şi un ropot de cuvinte. În curtea îngustă, copiii băteau o minge moale. Uneori mingea lovea tubul de scurgere a apei de ploaie. Mă retrăgeam în camera din spate, dar veneau semnale din teritoriul coanei Angela. Când nu mai puteam să rabd, îmi luam cărţile şi mergeam pe jos până în Cişmigiu. Veneau mulţi tineri să înveţe în linişte. La umbra copacilor, mă înfruptam din miezul cărţilor ca dintr-un fruct. Parcă nu-mi găseam locul. Mă gândeam „la saltul mortal”, examenul, după cum îmi spusese doamna Jerca, profesoara de română.

– Învaţă dimineaţa, e mai multă linişte, îmi spunea verişoara mea în timp ce râşnea cafeaua, la 5:30 dimineaţa.

O priveam buimacă. Aburul cafelei mă trezea de-a binelea. Îmi frecam cu palmele ochii cârpiţi de somn, urcam treptele şi intram în baie. Apa rece mă înviora. Coboram, strângeam câteva sticle goale de lapte şi câteva borcane de iaurt într-o sacoşă şi ieşeam pe uşă amândouă, ea la serviciu, eu în Mântuleasa, să stau la rând şi să cumpăr lapte.
Sub dormeză, îmi ţineam geamantanul cu haine, iar pe un scaun lipit de perete aşezasem un teanc mare de manuale şi cărţi. Acolo era tinereţea mea, în acea cameră zugrăvită cu stropi în degradeuri, în geamantanul de tabără, în cărţile mele vechi, cu miros de poveste.

Mereu am făcut echilibristică pe sârma vieţii, dar atunci mi se părea că sârma era ridicată tot mai sus, mereu tot mai sus, prinsă de două creste, deasupra unui hău.

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)