Udrişte (I)

Mă privesc în oglindă. Mă uit la mine ca şi cum aş fi altcineva. Aşa făceam şi la vârsta majoratului, când mă mutasem la verişoara mea, în josul străzii, puţin mai departe de casa doamnei Munteanu. „Uite o fată. Ce-ţi spune chipul său? Ce poveste poate să cuprindă?”. Încercam să zâmbesc, de fapt un creion nevăzut trasa nişte linii de lumină pe faţa mea. Becul spânzurat de tavan lumina slab încăperea. Cât zâmbeam, lumina aceea nu dispărea. Oamenii când râd sunt mori de lumină. De aceea, râsul e cristalin. Ca o apă curată. Boilerul se încălzea. Deasupra uşii, căzuse o porţiune din tavan. Scânduri cenuşii ieşeau din vopseaua galbenă-înecăcioasă, ca nişte coaste costelive. Prin gaura neagră, am văzut într-o noapte ochii verzi şi luminoşi ai unei pisici negre. M-am speriat şi am simţit un curent rece pe şira spinării, ca nişte mărgele de gheaţă.

Păream sinceră şi deschisă către oameni. Mai vedeam o tristeţe care nu mă speria, tinereţea îmi străbătea sângele ca o turmă de cerbi neiertători. Şi mai observam că pierdeam mai mereu un cercel. Cercelul acela era un simbol, gongul singurătăţii viitoare.

Prin fereastra bucătăriei, de la demisol, vedeam pantofii vecinilor venind-plecând. Dacă îmi aruncam ochii spre stradă, vedeam jumătăţi de oameni, plase, serviete, buchete de flori. Doar copiii erau întregi. Şi statuia. Un scuar de ciment îi asigura intimitatea. Cel mult, când ieşeam, stăteam pe el, cu spatele spre statuie şi priveam strada. Aveai impresia, o iluzie de câteva clipe, că maşinile veneau direct spre tine, dar ocoleau atent statuia care veghea locul. Lângă statuie era locul meu preferat să contemplu strada şi să-i văd inima pulsându-i. Când strada era goală, era locul unde se strângea liniştea. Două statui, una vie, alta de piatră, una visătoare şi alta mereu cu aceeaşi vârstă, nemurind timpul.

Seara mă plimbam pe străzi să-mi încarc bateriile. Când se aprindea o lumină la câte o fereastră, desluşeam siluete şi-mi imaginam vieţile celor care trăiau în acea casă. Casele păstrează poveştile oamenilor în pereţii lor. Îmi imaginam vieţile acelor oameni necunoscuţi. Îi vedeam fericiţi. Să fi fost adult, pentru mine, era ca şi cum ai fi ajuns în vârful unui munte. Era apogeul vieţii. Priveliştea care ţi se deschidea era una cu trimiteri la tot ceea ce ai fost, dar conta cel mai mult cât ai însemnat pentru ceilalţi. Aşadar, fiecare om cu muntele său, fiecare om cu priveliştea sa. De sus, privirea e mult mai clară, de aproape, poţi fi uneori orb.

Mi-am cunoscut mai bine vecinii şi m-am ataşat de vieţile lor, acceptându-i exact cum erau. Stăteam ca într-un loc umbros şi le vedeam lumina. Profesoara universitară era, de departe, modelul meu.

Când ieşea dimineaţa din clădirea alăturată, o urmăream până se pierdea în iureşul străzii, blândă şi gingaşă ca un nufăr pe apă. Ştia cinci limbi străine şi avea o bibliotecă uriaşă, cu rafturi solide, ce îmbrăcau trei pereţi. Doar peretele uşii era liber. Înainte de ultima probă a examenului de admitere, m-a luat de acasă şi mi-a aşternut să dorm pe canapeaua din birou . Mi s-a părut un privilegiu. Pe birou zăcea un caiet deschis, cu scrieri în portugheză. Atunci mi-am spus în gând că şi eu voi învăţa tot restul vieţii. Creierul nostru e ca un copac şi, ca să-l menţinem verde, îi dăruim primăveri citind. „O carte pentru primăvara mea, vă rog!”, aşa ar trebui să spunem când cumpărăm o carte.

Mi-a adus peltea de dulceaţă pe o farfurioară şi m-a îndemnat să citesc, acolo, în universul său de linişte, spunându-mi că subiectul examenului era chiar în mâinile mele, în cartea ca o cetate ce trebuia cucerită.

(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017).