Cristina Crețu 
Timpul e doar o cortină. Anul 1940. Vară. În fața unei case văruite, o fetiță de nouă ani, cu piciorul stâng în ghips. Stă în picioare, lângă două scaune goale. Albul pereților casei s-a prelungit până pe câmpul cămășii. Trandafiri sângerii îi înconjoară umerii mici.
Mâinile țin cămașa ridicată și o strâng la spate, poate, așa i s-a cerut, ca să se vadă suferința, acceptarea. Ea pare o lebădă rănită. De sub breton, ochii triști privesc spre fotograful venit în bătătură. Ușa casei e străjuită de două ochiuri mici de geam, care au văzut totul: de pe prispa înaltă a pornit durerea, când fetița avea un an și jumătate și a căzut din troacă pe pietrele risipite în locul unde cade ploaia. Tatăl ei se rugase în genunchi în fața chirurgului, „Vând pământul și caii, îți dau tot ce am, fă-o bine!”. „Poți să-ți vinzi și casa, cum a fost, nu o să mai fie”, i-a răspuns doctorul, învins.
Fetiței i-a rămas doar închipuirea. Toată viața s-a întrebat cum e să alergi, cum e să înoți, cum e să mergi pe bicicletă, cum? Nimeni nu a putut să-i răspundă, nimeni.
O fetiță fără copilărie și pietrele ploii. Toate s-au spălat, s-au șters, dar ea va trăi în inima mea pentru totdeauna: a fost mama.
Timpul e doar o cortină. Când mi-e dor, o urnesc doar cu lacrimile și multe lanțuri ruginite se rup în mine și mă lasă să zbor fără margini.
