Cristina Crețu 
Tata se întorsese de la câmp și în drum spre casă se oprise la Didica, la cârciumă.
Se așezase la masa din colț și își pusese pălăria pe masă. Nădușise. Broboane de sudoare i se prelingeau pe gât. Cămașa avea o hartă udă pe spinare. Ceruse o bere și i-a fost adusă. Căruța era trasă lângă gardul din fața cârciumii, sub un zarzăr. Calul stătea cuminte cu lanțul legat la un picior din față. Din când în când, mișca din coadă, apărându-se de muștele bezmetice. S-a chinuit nițel până i l-a pus.
– Ăsta! i-a comandat iepei, dar Leana nu voia, pur și simplu nu-i plăcea mirosul de băutură.
Era legistă în privința asta. Urca sprinten chiar și dealul cazanului, dar cu greu o opreai la vreo bodegă.
Ușa cârciumii era deschisă. Fâșii colorate de polietilenă atârnau fără să se miște. Nicio adiere.
Fane al lui Dedu a intrat și s-a dus direct spre tata. Fășiile colorate s-au unduit și au revenit la starea inițială.
Era zăduf și timpul era în așteptare.
– Hai noroc, Mitică, dă să te pup! Ce mai faci, mă, leatule?
S-au pupat cum se pupă doi oameni care nu s-au mai văzut de multă vreme. Ce pupat să fi fost ăla, că doar nu veneau de pe front, se mai întâlneau când și când prin sat sau pe câmp.
– De unde vii, Mitică?
– De la coasă, Fane. Fusei să strâng fân de pe câmp. M-a prins nimiezul. Aș mai fi stat, dar s-a pus căldura. Ce să fac, să-i dau din curte?! Până-n toamnă trebuie să strâng două-trei căpițe pentru ea. Ce-i dau la iarnă?!
Și-au băut berile și după ce s-au despărțit, venind spre casă, tata se întreba: ,,De ce m-o fi pupat Fane?”
La ziuă, a deslușit. Nu știu care i-a spus:
– A murit Fane!
– Ce vorbești, mă?! Fugi d-acilea, n-am băut eu ieri cu el? Nu era bolnav, nu nimic.
– L-a omorât unul, așa auzii, i-ar fi dat cu toporul în cap, vorbește lumea…
– De-aia m-a pupat Fane, a adăugat tata, mă și miram, și-a luat rămas-bun de la mine, vezi, asta a însemnat. Am fost prieteni…
Într-o noapte, l-a visat. Nu i-a zis nimic, decât l-a strigat:,,Mitică!” și a pierit. Visul acela l-a pus pe gânduri. Îl povestea tuturor. L-a mai visat o dată. Același vis. O vecină i-a zis să-i împartă un pahar de băutură, să nu-l mai viseze.
Peste câțiva ani, a luat și tata drumul cimitirului.
Acum se odihnesc alături, doar o potecă firavă îi desparte.
Vântul spulberă petalele florilor de pe un mormânt pe altul. Deasupra, cerul, atât de încăpător…
