Cristina Crețu 
Fiul meu îmi zice:
– Când am rămas singur, adineauri, mi-am zis să mă gândesc la ceva frumos. La ce să mă gândesc, la ce să mă gândesc, m-am gândit la tataie, când veneam noi cu calul, prin spatele curții. Îmi zicea: „Dă-te jos, tataie, și deschide poarta, că tu ești mai ușor”. Asta era vorba lui – „tu ești mai ușor”. La orice. Eu îl ascultam și mă dam jos mai înainte cu vreo 15 metri înainte să ajungă calul, deschideam poarta și Leana intra, mergea încet și da din cap, uite așa făcea, iar eu, până-n curte, mă așezam pe fierul ăla din spatele căruței, nu mă mai urcam lângă el, pe blană. La asta mă gândeam… Era frumos înainte, când trăia tataie… Noi, la țară, am trăit frumos. Știi, el m-a învățat să cosesc. Dimineața mă trezea cu blândețe: „Scoală-te, că ți-am făcut cafeaua, tataie, hai să mergem la coasă, că se pune căldura”. Îmi făcea cafea opărită, într-o cană galbenă. Avea el niște căni galbene. Numai în ele făcea cafeaua, le mai ții minte? Dacă nu mă trezeam, a doua oară, își schimba tonul, parcă îl aud – „Hai, mă, ce vrei să fac? Să mănânc din curte?”
Și, când eram de câțiva ani, am mers cu prășitoarea. Eu eram călare, să țină calul drumul drept pe rândul de porumb. La sfârșit, omul îmi dădea și mie o hârtie de 10 000 de lei. Eram bucuros peste fire și alergam în odăiță, unde aveam trăistuța cu monede. Erau bani câștigați de mine. Datorită calului nostru. Cât trudește un cal!
