Cristina Crețu 
M-au plămădit două lumi, spuneam. Lumea satului în care m-am născut și lumea orașului în care trăiesc. Există momente când întrevăd dâre ale uneia în cealaltă, lăsate anume să nu mă rătăcesc. Așa cum mi s-a întâmplat azi. Am ieșit și am băut o cafea cu fiul meu. Ne-am despărțit și la întoarcere, pe băncuța de lângă blocul nostru, am văzut două femei de la salubritate, odihnindu-se. Una îi ținea cu palma fruntea celeilalte. Când m-am apropiat, o clipă, s-au uitat la mine, de parcă le-am întrerupt din ceva. M-am prins. Femeia cu spatele spre mine îi descânta celeilalte. Un fior m-a învăluit. M-am întors în timp. Vedeam bătrâne aplecate spre mine bolborosind „tu moroaico, tu strigoaico…”, suflând aer spre fața mea, printre dinții știrbi. Odată, trei bătrâne mi-au descântat și tot nu-mi trecea durerea de cap. Să fi avut vreo doisprezece ani. Până m-a dus mama la o văduvă de pe vale, țața Ioana lui nea Ristu Cimpoieru, a murit de mulți ani, bătrână vestită că știa un descântec de strigoi. Mi-a dat nouă prune uscate să le arunc la răscruce. Am venit acasă și o perdea grea mi s-a luat de pe ochi. Era spre toamnă. Îmi amintesc bine. Am ieșit din casă și am cerut porumb copt. Tata cocea porumb pe o frigare și stătea pe vine. Mama m-a scuipat să nu mă deoache încă o dată și a zis bucuroasă: „a avut leac, a avut leac!”.
Femeia de pe bancă și-a continuat descântecul. Am trecut ca umbra pe lângă ele, călcam în farfurii, îmi era teamă să nu stric tabloul acela care mă întorsese într-un timp când inima mea nu cunoscuse nici o durere mare.
