Sunt un om singur

Uliței noastre îi spune acum Aleea Școlii. Gardul roșu al lui nea Marin al babii Crisii a căzut. Singurătatea intră de-a dreptul. La noi, e pustiu, la Gica, la țața Petra, mai sus, la baba Dina… și mai sus…

Toți s-au dus, de parcă nici n-au fost. Lumea te uită, că nu te mai vede.

Merg rar la casa părintească, pentru că fug de suferință.

Astă-vară, mergând pe vale, am salutat o femeie, văduvă acum. Mi-a răspuns și, recunoscându-mă, mi-a zis mirată, de parcă gândea cu voce tare:

-Mai trăiești și tu?!

Cuvintele acestea, mai trăiești și tu, m-au sfâșiat.

Mergeam pe drumul pietruit și cuvintele femeii îmi răscoleau sufletul. Am vrut să mă întorc și să-i spun: „Mai trăiesc, nu am murit, și sunt un om atât de singur… Iubesc mult acest loc și mi-e sfânt, dar viața m-a dus departe…”