Cristina Crețu 
– Ce faci, nea Cârsteo?
– Supărat, nică, supărat. Pâste firea omenească…
Astea erau vorbele lui nea Cârstea Terteleac. După ce le spunea, scotea o batistă din buzunar şi-şi ştergea ochii umeziţi, dar nu reuşea să-şi şteargă şi lacrimile din glas.
Leica era paralizată de unsprezece ani.
– Am să mor eu primul, am să mă duc la locul meu. Ce viaţă e asta? O întreb: mănânci?
– Nu, îmi zice ea. Ies afară. Strigă după mine:
– Mi-e foame! Apoi:
– Adu căldarea!
– M-am săturat, nică, de blestemul ăsta, ăsta nu poate fi decât blestem, că altcum nu am cum să-i zic.
Aveau două fete şi un băiat. Băiatul se stabilise în Bucureşti, o fată în Braşov şi alta în sat, dar care nu trecea decât rar pe la ei. „E rău Apostu, n-o lasă”, zicea lumea.
Cu ani în urmă, mai trecea fratele ei, Niculae, un bărbat cu un picior de lemn. Luptase pe front şi privirea sa parcă rămăsese dincolo de lume. Era privirea unei păsări care fusese chinuită şi acum s-ar fi repezit, flămândă, să mănânce carne. Ca o pasăre de pradă. Dar se dusese şi el la locul lui, jumătate jertfit din timpul vieţii…
Casa lor era micuţă, curtea curată, fără iarbă şi via plină cu struguri mari, zemoşi.
Treceam prin curtea lor mereu în drumul spre casă, când mă întorceam de la şcoală.
– Ia un strugure, nică, să fie de sufletul nostru, când n-om mai fi!
