Cristina Crețu 
Am început clasa a zecea. Îmi plăcea la şcoală, îmi plăceau profesorii, mai ales doamna Grecu Iolanda, diriginta noastră, profesoară de fizică, şi doamna Cociu, profesoara de română. La ora de română nu se auzea nici musca. Dacă un coleg sau o colegă citea un comentariu literar, trebuia să ascultăm cu atenţie şi să dezbatem apoi cele prezentate, dacă era bun, dacă îi lipsea ceva. Obişnuia să pună o singură întrebare de nota zece. Îmi amintesc şi acum una la care am răspuns, referitoare la conflictele din romanul ,,Moromeţii” de Marin Preda: între Ilie şi cei trei fii, Paraschiv, Nilă şi Achim, între Ilie şi soţia sa, Catrina, între Ilie şi sora sa, Guica, şi între Ilie şi fiul cel mic, Niculae. Lucrurile acestea nu erau prezentate în manual, eu le găsisem într-o carte micuţă, vişinie, de texte comentate.
Uneori, ne punea să compunem poezii. Am scris şi eu una, Arc, a doua poezie scrisă în viaţa mea, prima fiind o poezie patriotică, scrisă în clasa a şasea :
Arc
El avea arc şi o tolbă cu săgeţi.
A săgetat o stea
şi-n loc să moară
a zămislit o nouă stea.
În Univers apăruse o lumină nouă,
pe lume, un nou cântec.
Tonya avea un cântec scris pe un caiet. Mi l-a dat şi mie. Era un cântec despre prima iubire:
,,Nu te mai uita aşa la mine,
Că ochii tăi albaştri mă vrăjesc
Şi inima ce-mi bate-n piept nebună
Îmi spune că e timpul să iubesc.
……………………………….
Nu văd soarele şi nu văd luna,
Doar ochii tăi albaştri îi privesc,
Cu ei se termină şi-ncepe lumea,
Fiindcă prima oară eu iubesc” …
Unele fete aveau caiete întregi de cântece de la Cenaclul Flacăra, ale formaţiei Abba (The winner takes it all) sau ale altor artişti. Joi seara, ascultam pe balcon la ,,minciunel”, un aparat de radio micuţ, emisiunea Radio Cenaclul Flacăra, valori ale muzicii tinere. Pluteam. Visam. Deschideam ferestre de gând.
Puştoaico, îţi zic adio şi te las…
Peste stradă, pe locul unde e Billa acum, era un şantier. O macara se înălţa în mijlocul lui şi scotea zgomote infernale. Închideam fereastra să nu o mai aud, ca să învăţ. Când treceam seara, de sub gardul metalic, câini îndârjiţi încercau să iasă şi să mă muşte. Îi ocoleam, cu teamă. Nu reuşeau să iasă, spaţiul era mic, dar, dacă s-ar fi întâmplat acest lucru, aş fi rămas pe loc ca o statuie, aşa îmi spusese cineva, aproape fără să respir, ca şi cum mă adulmeca ursul.
Coboram la staţia de metrou Titan şi tăiam parcul. Mă întâlneam cu alte colege, mai schimbam o vorbă…
Odată veneam cu Dana de la şcoală. Mă invitase la ea acasă, în Ozana, să o ajut la engleză. Era o zi frumoasă şi am stat puţin pe iarbă. Două ţigănci purtând fuste creţe şi înflorate s-au apropiat de noi. Nu ştiu cum ne-au despărţit, că la un moment dat, eram fiecare cu ţiganca ei, la câţiva metri una de alta.
Femeia de lângă mine mi-a cerut bani.
– Dă-mi un ban să-ţi ghicesc!
– N-am, am zis eu şi i-am arătat geanta. A văzut stiloul meu chinezesc al cărui capac avea un cap de urs Panda.
– Dă-mi stiloul.
– Nu ţi-l dau.
Cred că şi-au vorbit din ochi că a tăcut. Mai târziu, Dana s-a ridicat de pe iarbă şi mi-a făcut semn să mergem la metrou. Nu vorbea. Am întrebat-o:
– Ce ţi-a zis aia?
– Nimic.
Am crezut că nu i s-a întâmplat nimic rău, dar, ajungând acasă, am sărit:
– Unde ţi-e inelul?
– Mi l-a luat. A zis să nu spun nimănui, că la ora trei vine un duh şi mi-l aduce la piciorul patului şi dacă spun cuiva despre asta, îl pierd.
Dana avea un şarpe de aur pe deget, dacă i l-aş fi cerut să-l probez, nu l-ar fi scos în veci, pesemne, femeia aceea o zăpăcise şi ea o ascultase blândă ca mielul.
Avea un talent deosebit la desen. Mereu desena, se relaxa prin desen, vorbea cu tine şi pe coala albă apăreau nu peste mult timp coama unui cal, ochii şi nările tremurânde. Îmi plăceau caii Danei. Erau simbolul nostru, amândouă fiind săgetătoare.
Nu avea răbdare la engleză, făcea meditaţii pentru că voia să plece în America împreună cu mama şi cu tatăl ei vitreg, care lucra la Biblioteca Americană. Lipise cu scotch pe un perete în camera sa o pălărie de floarea-soarelui, cu seminţe cu tot şi mai avea o cârmă de vapor pusă pe o bucată de lemn pirogravată, dăruită de mine: “Come è oggi il mio marito?” Învârteai cârma, era undeva o săgeată şi îţi arăta: calmo, felice, furioso…
(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017).
