Cristina Crețu 
Glumeam între noi, când aveam o clipă de răgaz. O caiacistă, Marinela, avea nasul un pic mai mare, coroiat, ca amerindienii. Se găsea câte unul să-i zică:
– Marinelo, fată, tu să nu-ţi mişti capul când bate vântul, că întorci barca!
Sau alteia, mai dezvoltată, care nu purta niciodată pantaloni scurţi:
– S-a ridicat nivelul Herăstrăului cu 30 cm, când te-ai aruncat în apă!
Aşa erau băieţii, eu doar îi salutam şi eram mai retrasă, să nu intru în gura lor. Un băiat, căruia îi ziceam Neamu, canoist, a început să se ţină după mine.
Într-o seară, m-a condus până în Drumul Taberei. Am rămas în staţie şi am mai stat de vorbă. Când am ajuns acasă şi fratele meu m-a întrebat unde am fost, i-am zis că m-am plimbat prin parc singură.
– Cum să te plimbi singură prin parc, tu ştii câte nenorociri s-au întâmplat în parcul ăsta? m-a certat el.
I-am promis că nu mai mă duc, dar şi lui Neamu i-am retezat aripa. Acest lucru l-a făcut să prindă ciudă pe mine, nu ştiu cum să spun, că într-o zi, când antrenorii şi Grigore, instructorul, erau la şedinţa de partid şi noi eram singuri de capul nostru, a luat pagaia, când eram în apă şi înotam pe lângă mal fără să port vesta de burete cu spongi închişi, şi făcea valuri, stropindu-mă. Mi-am ferit faţa şi m-am îndepărtat fără să-mi dau seama. Apa avea la mal doi metri, iar în mijlocul lacului 16. Când am realizat că nu mai sunt lângă mal şi că nu mai pot să mă prind de ponton să mă odihnesc, m-am pierdut, m-am dus spre fundul apei, moale. Am simţit că mă atinge ceva pe picioare, unduindu-se. Credeam că sunt şerpi. Am încercat să ies, însă picioarele îmi erau ţinute pe loc. Şerpii mă făcuseră prizoniera lor. M-am zbătut de multe ori, fără succes. Apoi, o linişte albă. Simţeam viaţa adâncului. M-am văzut copil. Aveam vreo trei ani. Eram la drum, în faţa porţii. Era vară şi purtam o rochiţă cu platcă. Eram tunsă cu breton şi aveam fruntea înaltă. Alte imagini s-au succedat rapid. În toate eram prezentă, din ce în ce mai mare. Când am ajuns la vârsta mea de atunci, cincisprezece ani, o voce de bărbat mi-a zis răstit:
– Apleacă-te şi descurcă-ţi picioarele!
L-am ascultat şi am coborât mâinile spre şerpi. Nu erau şerpi, ci alge. Le-am îndepărtat şi mi-am scos un picior, apoi şi pe celălalt. Am ţinut degetele unite la mâini şi, cu ultimele forţe, am ieşit. Am scos un răcnet de animal preistoric, la contactul cu aerul. Înecaţii mor prin asfixie mecanică. Neamu îmi făcea semne disperate să vin spre mal.
– Bine, Neamule, eu mă înecam şi tu n-ai sărit după mine? l-am certat eu.
– Acum voiam să vin, uite, îmi dădusem jos tricoul.
Fetele mi-au zis că atunci când mă zbăteam să ies la suprafaţă, doar părul mi se vedea. Şi mâinile, mâinile care încercau să se agaţe de viaţă, ca de o flamură.
(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
