Cristina Crețu 
Parcă m-aş întinde pe o apă să înot, e foarte plăcut să te culci pe o masă lichidă, ea te primeşte, apoi de tine depinde dacă nu te duci la fundul apei, aşa simt când mă gândesc la trecut. Şi am mai observat un lucru, de ce înaintez în vârstă, tot mai mult mă gândesc la copilărie sau la anii tineri.
Înot în gânduri. E sfârşitul verii. Am treisprezece ani şi sunt zilier la fermă, cu alţi copii aflaţi în vacanţă. Mai sunt şi oameni din sat, eu nu îi cunosc, dar ei, când le spun a cui sunt, şi le spun numele mamei, mă recunosc dintr-odată. Pentru ziua de muncă, când rupem moţurile porumbului, primim 25 de lei. În pauză, mănânc din sufertaşul primit de la Englezoiul, dirigintele meu, la serbarea de la sfârşitul clasei a şasea. Vântul adie şi împrăştie glasuri. Nea Marin Pârnacu se apropie şi-mi zice:
– Măi, fato, ia mai fă tu ca Nadia Comăneci, să vedem şi noi!
Văd un dâmb, spre buza canalului de irigaţie. Iarba e arsă. Sunt îmbrăcată cu reiați cenuşii pe care am scris „Rex” pe un buzunar din spate cu penseta, smulgând şirurile. Eu l-am ales pentru că înseamnă rege în latină, dar băieţii îmi zic „cuţu-cuţu, treci la lanţ”.
Îmi iau elan, mă sprijin în mâini, îmi dau picioarele peste cap şi cad „în pod”, apoi, cu graţie, revin în picioare. Toţi mă aplaudă. Sunt o mică vedetă.
Ne întoarcem la rândurile lungi de porumb. Săbii verzi se reped spre gâturile noastre, şi din stânga, şi din dreapta. Smulg cu repeziciune, să nu rămân în urmă. E linişte, doar foşnetul moţului smuls se aude. Înaintez. Săbii verzi şi săbiile de lumină ale soarelui. Foşnetul porumbului şi eu înotând într-o mare verde. Apoi un zgomot puternic. Cad în genunchi, cu mâinile strânse deasupra capului. Rămân întinsă pe pământ. Vin oamenii către mine.
– Fetiţo, ce ai? îmi zice unul, eu nu-i răspund, sunt albă şi mi-e rău, un somn mă trage la pământ, mi se închid ochii, el mă zgâlţâie, îmi revin puţin şi-mi ridic mâneca dreaptă. Mâna e plină de sânge. Leşin. Mă trezesc două palme zdravene.
Mi-au zis că a trecut peste mine o căprioară, pesemne, fusese adormită în porumb, iar noi o speriaserăm.
Mă uit la semnul care m-a făcut vedeta fermei. Eram „fata lovită de căprioară”, dar nu murisem. Restul vacanţei am stat cu mâna dreaptă legată cu un cordon de gât, le aduceam oamenilor apă să bea, iar cu banii primiţi m-am îmbrăcat pentru şcoală.
(fragment din „O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
