Cristina Crețu M-am mutat iar în Udrişte, la verişoara mea. Băiatul ei plecase la casa lui, iar camera sa era liberă. Toţi vecinii s-au bucurat. Mătuşa mea s-a îmbolnăvit de ciroză, iar verişoara mea a plecat la ţară s-o îngrijească. Am rămas singură. Mergeam cu inima largă la birou, în blocul Budapesta, şi am început să-mi cumpăr haine, atât mie, cât şi copilului. La ţară, veneam încărcată. Viaţa mea intrase pe un făgaş liniştit. Maria, secretara firmei, era o fată frumoasă, blondă, cu ochi albaştri şi cu gropiţe în obraji. Avea un zâmbet pentru fiecare. Nu ştia engleză, dar zâmbetul acela deschidea multe inimi. Stăteam până târziu la birou, chiar mi-a zis o dată verişoară-mea, care mai trecea prin Bucureşti:
– S-a răcit mâncarea, nu vii? Dacă trebuie, ia-ţi şi o pijama la birou.
Maria nu a rezistat decât o lună. Am rămas singură, secretară, ajutor-contabil, menajeră, om bun la toate, Ion-ţine-calul, cum zic eu. Eu nu puteam să mă plâng. Cu patronul vorbeam numai în engleză şi am început să învăţ engleză comercială, să concep scrisori către firme, să fac acte de export, facturi externe, acte de ambalaj, certificate de origine etc. Firma desfăşura o activitate de import-export, în scurt timp învăţasem pe dinafară reperele tehnice pentru piesele de tractor exportate. Era un domn în vârstă, Popescu, care lucrase pe vremea lui Ceauşescu în comerţ exterior. El mi-a povestit prima dată despre Iran. Se spunea că, după Revoluţie, în această ţară se găseau 25 000 de tractoare româneşti. Desigur, nu se comparau la design cu tractoarele John Deere sau Massey Ferguson, dar sistemul hidraulic din spatele tractorului era unul foarte bun. Ieftine şi bune.
Când mergeam la ţară, ieşeam pe Şoseaua Alexandriei. Era un loc în care se strângeau mai mulţi şoferi particulari. Unii erau ţigani, însă m-am înţeles foarte bine cu ei. Doar le făceam semn şi aduceau maşina lângă bagaje. Întrebam:
– Cum a mers astăzi treaba?
– Slab de tot, patru puşcării (adică patru curse scurte până la Jilava) şi o cursă într-un sat din apropiere.
Eu eram perla norocului, aveam 65 de kilometri până acasă.
Alteori, mergeam cu microbuzul, dacă nu aveam bagaje multe.
Eram într-un maxi-taxi, pe un scaun de lângă culoar. Pe cele două scaune din dreptul meu, un bărbat şi o femeie. Oameni de la ţară. Femeia, aşezată pe scaunul de la geam, iar bărbatul, spre mine. Am presupus că erau soţ şi soţie, dar a căzut presupunerea mea când s-a eliberat un scaun mai în faţă şi femeia pur şi simplu a ţâşnit şi s-a aşezat pe el.
Bărbatul a scos dintr-o cutie instrucţiunile de utilizare a unui casetofon. Mi-a întins foile. Mă şi miram. I le-am dat înapoi şi l-am felicitat pentru alegere.
Mă uitam pe geam. Ajunsesem într-o vale. Trecusem pe sub inscripţia cu Judeţul Teleorman. De-aici, număram satele. Omul m-a atins, ca din greşeală. Mi-am aruncat privirea spre el. Cu o faţă luminoasă, număra un teanc de bani. Mi i-a întins. Am tras de umeri şi m-am lipit de geam. Avea bani, nu glumă. Zâmbea larg şi i se vedeau dinţii argintii. Dacă a văzut că nu reacţionez, mi-a zis încet, pur şi simplu, parcă ajuns la capăt de drum:
– Am şi taure, am şi vier.
Am murit. Când s-a eliberat primul scaun, al meu a fost. Tot restul drumului m-am frământat: „Cum să-mi zică mie aşa ceva? Mie? Aşa, pe faţă? Ce om!”
(fragment din ,,O carte pentru primăvara mea”, ed. Eikon, 2017)
