Cristina Crețu 
Cum venea toamna, femeile se pregăteau de război. Țața Petra lui Rale avea un dulap de lemn, înalt, pe care învârtea firele de urzeală și le punea pe un sul din lemn, cu găuri mari la capete. Mai înainte, întindeau firele albe pe garduri, pe niște suporturi. Parcă erau fire uriașe de păianjeni. Nu putea să lucreze singură, câteva femei munceau o zi întreagă. Sărea și mama să ajute. Învârteau firele și noutățile. Aia de avea lucrul, se simțea și aducea gogoși, ba chiar și vin.
O vedeai pe mama că dă un pat afară.
– Ce faci, mamă?
– Bag războiul. Am patru macaturi.
Altele țeseau preșuri. Spălau toate trențele de nu mai erau bune, le tăiau fâșii cu foarfeca și le coseau capetele, unul de altul. Albe, albastre, roșii, cum fusese materialul. Odată s-au dus la Giurgiu la o fabrică de textile și au cumpărat cârpe noi. Alea preșuri! O frumusețe!
Se ducea liniștea mea, zdranga-zdranga cu vătala. Mă trezeam și îi schimbam spetezele, că aveam ochi. Mama țesea și se oprea câteodată și mângâia țesătura. Alteori, își pupa mâinile.
– De ce-ți pupi mâinile, mamă?
– Că nu sunt proastă și că pot să țes și eu în două ițe.
În patru ițe nu putea, din cauza operațiilor de la picior, dar era mulțumită și așa. Altele țeseau niște macaturi frumoase cu vergeaua. Florile aveau firul buclat și ieșeau în relief pe câmpul neted al țesăturii. Erau macaturile de la nunți, de stăteau mirii-n genunchi pe ele în biserică, la cununie.
Fie la război, fie împletind flanele și ciorapi, așa petreceau iarna femeile și se lăudau una alteia.
Pe vremuri, se măritau de mici și poate nu ajungeau să stăpânească bine lucrul. Soacra atât aștepta:
– De ce te-ai măritat, dacă n-ai știut să-ndrugi?
