Cristina Crețu 
Pe uliță, la Niculae Pâsu, stătea în gazdă o tânără profesoară de engleză. Mama se împrietenise cu ea și o invita la noi. Eram în clasa a patra și, la școală, studiam franceza. Încurcam dreapta cu stânga, însă de când m-a dat cu capul de tablă profesoara, și azi le țin minte: à droite – la dreapta, à gauche – la stânga.
Găseam de cuviință să îi pun întrebări tinerei profesoare. Ce s-o întreb, dacă nu cuvinte? Ce vedeam cu ochii, micul meu univers, în engleză, avea o frumusețe aparte: casă, câine, gard, pom, floare, pisică, nor… Creier lipicios. Am învățat să număr. Profesoara a început să mă ia la orele ei, la clasele mai mari. Mă prezenta drept inspector. Elevii râdeau. Stăteam într-o bancă din fundul clasei și primeam și eu un manual. Trei lucruri aveam în minte: așa se scrie, așa se citește, așa se traduce.
Peste doi ani, am început studiul acestei limbi. Diriginta mea, domnișoara Anca Șerbu, era navetistă și bătea drumul din București până în Târnava. Înaltă, păr lung cu cărare pe mijloc, blugi, geacă din același material, ciocate. Am intrat într-o fază de acumulare de termeni. Domnișoara ne-a dăruit păpuși de teatru. Eu am primit cântăreața de muzică populară, o păpușă cu basma, buze roșii, cărnoase și dinți albi de hârtie. Aveam spectacol la serbări. În rest, speriam copiii cu ea. Dinții ăia… Ne-a învățat să pictăm pe sticlă. Am scris o poezie patriotică. Profesoara a bătut-o la mașină și a pus hârtiuța la avizier.
Clasa a șaptea. A plecat domnișoara Șerbu (peste ani, aveam să o întâlnesc la Biblioteca Americană) și a venit domnul Christian Andreas Georgescu. Înalt, blugi, păr lung ca fotbaliștii. Cu un Pegas mic, venea de la gară. Toți copiii i-am zis Englezoiul. Eu învățam lecțiile pe dinafară, așa că trebuia să mă asculte altfel. Mă punea să-mi imaginez diverse situații și să povestesc. De exemplu, despre o vizită la doctor. Trebuia să am și dialog. ,, Nu mânca ouă!”, mi-a spus doctorul. Fel de fel.
Adolescentă, am citit Tess of the d’Urbervilles de Thomas Hardy. Atunci am învățat două cuvinte: poverty (sărăcie) și misfortune (ghinion). Miseries and misfortunes cruelly destroyed her life, but couldn’t destroy her ( Nenorocirile și ghinioanele i-au distrus cu cruzime viața, dar nu au putut să o distrugă și pe ea), citeam.
Dacă mă gândesc la viața mea, m-am învârtit în jurul acestor două cuvinte. Ca și Tess, am crezut într-o iubire mare… Am suferit. Când văd realitatea, evadez.
De curând, într-un film documentar, am văzut o casă pe malul unui fluviu. Departe de lume, cufundată într-o poveste. Mi-am imaginat că e a mea. Am evadat. Așadar, o casă pe piloni, lacustră, cu perdele lungi, albe, din țesătură deasă. Când apune soarele, să urmăresc jocul de umbre pe podea, pereți și obiecte, vântul să adie, perdelele grele să fluture…
Știu, sunt un om dificil. Îmi place singurătatea, fărâma mea de luciditate. În singurătate, pot să privesc în oglinzile vieții și să văd totul clar, fără minciună. Până la urmă, fac parte din categoria oamenilor neiubiți sau ținuți aproape din interes. Culmea, mi-e bine că știu acest lucru. Pot să iubesc în voie. La alegere. Orice. De pildă, cerul, apa și soarele, această casă…
Ce simt? Vă redau o imagine. Un drum pietruit de țară. De o parte și alta, se apleacă sălcii bătrâne. Apă, doar într-o parte a drumului. Sălciile din partea stângă sunt pe uscat. Eu sunt ca ele. Nu am apă ( iubire), dar o aștept de dedesubt, din adâncuri.
Am crezut într-o iubire mare. Un fel de rara avis. Nu am întâlnit-o. Uneori, cred că sălășluiește pe un alt tărâm, străin mie acum. Și mă așteaptă.
Soarele își strânge zdrențele aurii de pe ponton și pleacă. Întunericul albăstrește casa cu perdele lungi. Sunt singură și am uitat să mai plâng. În această casă, sunt un alt om, un om mult mai împăcat cu sine…
