Plecarea domnului Curcă

Domnul Curcă era masiv ca un urs. Locuia la ultimul etaj. Rămăsese văduv. Avea o manie: strângea orice bucată de metal, sârme, sârmulițe, pe care le meșterea. Se auzea când lovea cu ciocanul: poc! poc! Toată ziua. Ce meșterea, numai el știa. Deschidea ușa numai pisicii, să iasă pe palier, să-și facă nevoile. Pisica era deșteaptă și cobora la etajul nostru. Am văzut o băltoacă la ușa din față, apoi la apartamentul de lângă mine. Încă o băltoacă, și mă invada norocul. O vecină a presărat un plic de piper pe tot drumul ei. Am scăpat.
Domnul Curcă era un om acru, neprietenos, cu o față nemulțumită. Uneori îl salutam, cu teamă. Mă privea lung prin ochelarii groși, mormăia ceva, însă nu cred că-mi răspundea. M-am trezit că întârzii și caut la cutia de scrisori, numai să nu merg cu el în lift. Domnul Curcă urca singur, cu ditamai rucsacul în spate. Avea pantofi uriași, de cauciuc. Seara mirosea a băutură, iar mersul îi devenea greoi, de urs. Ușile liftului îi prindeau rucsacul. Domnul Curcă înjura. Mormăia. Cuvintele lui, de om singur. Într-o zi s-a îmbătat rău și și-a pierdut rucsacul cu sârme. S-a terminat cu meștereala. S-a așternut o liniște fără culoare.
Încet, încet, am uitat de domnul Curcă. Nu l-a mai văzut nimeni. Nici pisica nu mai fusese văzută. Cineva a spus într-o zi că domnul Curcă a murit. Obiecte de mobilier au fost azvârlite în fața blocului. Vechi, stricate, pline de plase de păianjeni. O viață care plângea în fața blocului.
Apartamentul a fost renovat. S-a mutat un tânăr.
Din când în când, îl vizitează o fată cu fundul bombat, cu mers de felină. Ține în mână o plasă cu mici cumpărături, ceva de ronțăit, de băut, și are gene lungi, negre ca noaptea.