Păsări din pâine pentru cel mai frumos frate

           Mama mereu făcea pâine de casă. Îmi dădea voie să împletesc colaci micuţi şi mă învăţa să modelez păsări. Ştiam că mai avusesem un frate mai mare ca mine cu opt ani. Toate păsările mele erau pentru el. Murise de mic, avea nouă luni, sugând la pieptul mamei. Cu o seară înainte să moară, se jucase cu ceilalţi doi fraţi, a lovit cu palmele micuţe faţa unei pâini şi a zis pentru prima dată:

         – Papă.

           Era vioi în seara aceea şi nu voia să doarmă. Dimineaţa, părinţii construiau un gărduleţ din beţe de floarea-soarelui pentru grădină, iar tata, văzându-l la geam, i-a zis mamei:

         – S-a trezit băiatul. Du-te şi adu-l aici şi dă-i să sugă lapte.

           Mama a mers şi l-a adus, dar i-a văzut privirea schimbată:

         – Moare băiatul!

           Şi a murit uşor, morţii nu i-a tremurat mâna.

           În primii ani de viaţă, am avut sentimentul ciudat că îmi era dor de el, deşi nu-l cunoscusem şi, uneori, mama mă întreba:

         – Vrei să mergi cu mine la cimitir, la fratele tău?

         – Merg, dacă nu plângi.

         – Bine, nu plâng.

           Dar nu era aşa. Plângea mult, eu mă speriam şi mă gândeam că rămân fără ea.

           Plânsul în cimitir e dorul nostru care ne iese prin ochi pentru cei plecaţi, îl aşternem pe mormânt şi ne unim sufletele prin bobul de lacrimă.

           Se întâmpla ca mama să mă privească lung:

         – De ce te uiţi aşa? o întrebam.

         – Mă uit. Toţi sunteţi frumoşi, ai mei sunteţi, dar niciunul dintre voi nu e mai frumos decât a fost Ion…

În imagine, alături de cei doi frați de pe pământ (foto din arhiva personală)