Cristina Crețu 
Tot satul era strâns la biserică. Ziua se înnegrise. Doar rochia de mireasă a fetei moarte strălucea straniu în sicriu.
Cineva îi pusese la gât un șirag de perle, niște lacrimi albe, perfect rotunde. Fetele se rezemau una de alta, năucite. Fratele mai mic o striga ars. Atâta durere înnegrise ziua. Și cât de trist bătea clopotul! Parcă murise o lume întreagă.
Fusese o fată cuminte. Când a plecat la școală, în București, a cunoscut un băiat și s-a îndrăgostit. Ce frumoasă și curată e prima iubire! La unii, e cu noroc, toate neamurile sunt de acord, la alții, iubirea aceasta iscă războaie și vrajbă. Când a spus că se mărită, s-a rupt toată vraja. Maică-sa s-a pus în unghii și a luat-o acasă. Floarea ei fusese dăruită. În inima ei rămăsese un spin negru.
Într-o zi, maică-sa făcea săpunul. Fetei, așa i-a venit, s-a dus glonț și a băut o cană cu sodă. A mai trăit câteva săptămâni în spital, apoi s-a stins.
Tot satul era strâns la biserică. Ziua se înnegrise. Doar rochia de mireasă a fetei moarte strălucea straniu în sicriu. Cineva o fardase. Albă-ca-Zăpada dormind. Nu se auzea niciun tropot de cal. Doar vântul stingher bântuia prin crengile copacilor și, în tăcerea lăsată, bătrânii și tinerii păreau niște păpuși cu sforile slăbite, niște păpuși de cârpe gata să cadă.
