Cristina Crețu 
În serile de iarnă, tare mult îmi plăcea când îmi povestea mama despre vremuri de demult, despre familia ei, câte şi mai câte. Lumea era mult mai simplă, cinstită şi mai deschisă prin anii ’40 – ‘50. Dacă doi tineri căsătoriţi îşi construiau o casă, săreau cu toţii şi-i ajutau, fără nimic în schimb. La fel şi când cineva îşi făcea fântână. Este bine să ajuţi pe cineva să-şi facă fântână!, zicea mama, şi fără să-mi mai explice, când pronunţa aşa, mai apăsat, este bine, ştiam că era o faptă bună în faţa lui Dumnezeu.
Bunicii nu aveau curent electric în casă. Pe vremea aia, nimeni nu avea. Doar lămpi cu gaz. Într-o iarnă, când era acasă, nemăritată, cum s-ar spune, bunicul a certat-o că nu era sticla lămpii curată. Se înnegrise de la fum. Am luat-o şi eu cu o cârpă, că era fierbinte şi – bâşti! – cu ea în zăpadă! Aşa am spart sticla. Apoi s-a urcat în pod şi a luat alta, nouă. Bunicul şi-a dat seama imediat de isprava ei.
Bunicul mamei a fost ucis de turci. Când au venit în sat, au făcut mult rău. Femeile se temeau să nu fie violate şi se adunau în câte o casă. Dacă era vreo femeie cu un copil de ţâţă în braţe, nu mai intrau. Aşa scăpau toate. Străbunicul se afla în casă cu fiul său beteag de un ochi, unchiul mamei. Turcii au arătat un semn, ca şi când ai trage cu puşca, adică de ce nu erau la război. Bătrânul le-a arătat părul alb de pe cap, iar pentru fiu – şi-a pus o palmă peste ochi. I-au luat pe amândoi şi i-au dus la marginea satului. Acolo i-au găsit, după ce au plecat turcii. Străbunicul era cu faţa în jos, tăiat la gât şi cu flanelul ridicat peste cap, iar unchiul – rămas în viaţă, dar înţepat cu baioneta în picioare. Toată viaţa lui a trăit cu rănile bandajate, pentru că nu i s-au mai închis niciodată.
Şi peste ani şi ani, eu iubesc limba turcă, fără nicio umbră de ură. ( Se spune că, etimologic, cuvântul Teleorman vine din cumană, deli – nebun şi orman – pădure, adică pădure nebună).
