Ochii mei căutau timpuri îndepărtate

Biserica Parohiei Botoroaga. O biserică micuță și primitoare. Nori de ploaie trecătoare se conturau pe cerul albastru. Deasupra bisericii, cerul limpede. Printre mormintele preoților care au slujit aici de-a lungul timpului, iarba a crescut harnică. Mă opresc lângă mormântul preotului Mustăreață, cel care a oficiat slujba de botez pentru fiul meu. Fotografia de ceramică îl arată când era tânăr. Mai în față, mormintele preotului Gigi și al soției sale, foștii mei vecini. Mama îl aprecia mult. Părintele Gigi a fost preot al Parohiei Târnava, așadar, a slujit în biserica din satul meu. M-a botezat și mereu se interesa cum învăț la școală. Mă înroșeam când îi spuneam „Sărut-mâna!” Știam că mă va întreba ceva, iar eu trebuia să fiu pregătită și să scot cuvinte înțelepte, să nu mă fac de rușine. M-a cuprins o tristețe, o duioșie, nu știu cum să-i spun.
Deodată, am văzut un monument vechi: „Aici se odihnește Eroul locotenent din artilerie Dobrescu D. Valerian, decedat 25 X 1944, în etate de 25 ani”, scria pe monument. Fotografia era încadrată de tricolor. În cimitirul mare, văzusem un alt monument tot din familia Dobrescu, cineva fusese „împușcat din greșală”, scria acolo, monument pe care-l fotografiasem, ca și altul, „ridicat în 1932”. Ochii mei căutau timpuri îndepărtate, parcă intrasem în transă.
Și-acum, o poveste despre erou. Nu știu dacă este adevărată, dar mi-ar plăcea să fi fost. Într-o vară, a venit o doamnă în Cimitirul Bellu, să comande o cruce. Se interesa de prețuri. Dobrescu se numea. Din vorbă în vorbă, a spus că a avut neamuri în Teleorman, în Botoroaga, vorbea chiar despre eroul nostru, Valerian Dobrescu. Spunea că fusese luat prizonier și că nu s-a mai întors la sfârșitul războiului. Când a fost eliberat, ar fi rămas în Germania. Rudele nu au știut nimic și i-au făcut pomeni, i-au ridicat cruce. S-ar fi întors după 50 de ani, plin de bani și ar fi donat diverse sume neamurilor.
Cine știe? Dumnezeu știe adevărul.
Puțin mai încolo, era înălțat un monument pentru eroii celor două războaie mondiale.
Nume de familie, pe care le-am auzit în sat: Pălălău, Simedre, Lăudat, Țucan, Secere etc.
Astăzi noi ne bucurăm de pace. Ei au murit de mult, pentru cei de atunci, pentru noi – de acum. M-am întristat. Cum pot eu, oare, să le mulțumesc, eu ce să le dau?

(foto din arhiva personală)